Păcatul este definit drept încălcarea cu deplină știință și cu voie liberă, prin gînd, cuvînt sau faptă, a legilor morale sau  neîmplinirea unei legi morale.

În cărțile sfinte sînt identificate șapte păcate capitale: lăcomia, desfrînarea, avariția, mînia, invidia, lenea și trufia. Pentru Sf. Toma d’Aquino „un viciu

capital este cel care are un scop dorit în mod

excesiv astfel încît, pentru a-și îndeplini dorința, un

om face mai multe păcate, însă toate își au originea

în viciul considerat sursa principală”. Tot Sfîntul

din Aquino afirmă asemănător în aceeași Summa

theologica , atunci cînd vorbește Despre lăcomia la

mîncare  (trad. S. Avram, vol. III, Editura Polirom,

2016) că este numit „viciu capital” cel din care

izvorăsc alte vicii, după sensul cauzei finale, adică

în măsura în care conține un scop foarte de dorit, și

de aceea, prin faptul că este dorit, oamenii sînt

provocați să păcătuiască în multe feluri.

 Pe același subiect, Fernando Savater, în Cele

șapte păcate capitale  (Editura RAO, 2011, trad.

Coman Lupu) remarcă: „Păcatele capitale sunt

comportamente firești care, prin exces, își pierd

caracterul operativ. Este logic să vrei să mănînci ca

să-ți refaci puterile. Dar dacă ți să dă să mănînci o

vacă întreagă, faptul nu mai este operativ, întrucât,

cu mult noroc, n-o să te mai poți urni din loc cel

puțin o săptămână”.

Este evident că lipsa măsurii, practicarea în

exces, indiferent pe ce palier, fie al simțurilor, al

cunoașterii sau al dorinței de putere, deschide

porțile viciului, către unul dintre păcatele capitale.

Un specialist în subiecte islamice, Omar

Abboud, citat și de Savater, cu trimitere la dorințele

și apetiturile care ne bîntuie, indiferent dacă sîntem

sau nu religioși, mai ales în cazul celor care se

declară atei, face o observație care ne

contextualizează în epoca în care trăim: „Consider

că pot să nu aibă credințe monoteiste sau orice alt

tip în relație cu o divinitate dar sigur au o mare

religie: capitalismul și consumul ajunse la

paroxism, ca valori absolute. Trăim afundați nu în

păcatele capitale, ci în păcatele capitalului.

Contrapartida acestei idei este că s-ar putea afirma

că este vorba despre o dorință de a progresa și de a

dobândi elemente materiale pentru a trăi mai bine.

Dar aici încolțește întrebarea în legătură cu ceea ce

înseamnă să trăim sau nu mai bine”.

Nelimitarea apetitului de orice natură este ceea

ce definește prezența în natura umană a

concupiscenței.

În Epistola a doua către Timotei , Sf. Apostol

Pavel, la cap. 3, scoate-n lumină prin ce se

manifestă sporirea răului în lume: „Că vor fi

oameni iubitori de sine, iubitori de argint, lăudăroși,

trufași, hulitori, neascultători de părinți,

nemulțumitori, fără cucernicie. Lipsiți de dragoste,

neînduplecați, cruzi, neiubitori de bine. Vînzători,

necuviincioși, îngîmfați, iubitori de desfătări mai

mult decît iubitori de Dumnezeu”.

Cum le ordonează și Fernando Savater apelînd

tot la Apostolul Pavel prin trimitere la cei trei

dușmani nominalizați de acesta: libido sentiendi  –

care cuprinde concupiscența simțurilor, mîncarea și

desfrîul; libido cognosciente  – în care sînt prezente

la libidoul cunoașterii: dorința de a ști mai mult,

curiozitatea, născocirea de noi lucruri; libido

dominante , unde dorința de putere se afirmă prin:

dorința de a comanda, de a domina și de a te impune

în fața celorlalți: „Sînt trei mari concupiscențe, de

la care pornesc celelalte păcate, care mențin și

perpetuează viața umană. Însă trebuie să le

temperăm prin intermediul unor deprinderi sociale,