Să analizezi pozițiile politice ale unui gânditor presupune străbaterea unei primejdii, poate ca și cum ai avea de trecut printre Scylla și Charybda, cei doi monștri marini. Eventualitatea aceasta a avut-o de înfruntat Jean-Michel Palmier în Les écrits politiques de Heidegger (essais, L´Herne, 1968, reeditată 2014), referindu-se la faimosul discurs al rectoratului și extinzând apoi cercetarea până aproape să cuprindă întreaga operă a filozofului. Conștient de situația în care se pune, el precizează dintru început că se află în primejdia de a fi acuzat fie de a discredita gândirea lui Heidegger, evidențiind în ea o legătură mai mult sau mai puțin strânsă cu mișcarea nazistă, sau dimpotrivă să justifice anumite aspecte ale nazismului, conferindu-i acestuia o profunzime ontologică (p. 12). Cu alte cuvinte, putem avea de a face sau cu repudierea unei reputate opere pentru un prezumtiv contact cu o ideologie condamnată, sau cu conferirea de justificări unor ideologii extremiste. Și totuși, cazul filozofului german merită să fie studiat și din acest punct de vedere, politic, tocmai în ipoteza că el este semnificativ pentru dilema presupusă în care s-a aflat omenirea după al doilea război mondial, odată cu victoria militară a democrațiilor liberale în alianță cu colosul din Răsărit. Dincolo de interesul general, cazul este de cercetat pentru a înțelege mai bine ce s-a întâmplat și la noi în țară pe când cei învinși au avut de suferit mari condamnări penale iar cenzura ideologică multilaterală a mutilat profund cultura.
 

Bunul prieten al filozofului, prozatorul Ernst Jünger, notează în jurnalul său Siebzig verwert, (Ernst Klett, Stuttgart, 1980), la data Wilflingen, 9 iunie 1965, că, pe când el se pregătea pentru o lungă călătorie în Extremul Orient, acesta tocmai i-a trimis o scrisoare în care afirmă că este de preferat să rămâi acasă nefăcând nimic, închis într-o odaie și reprimându-ți până și tentația de a privi pe geam. Cum de a făcut o atare afirmație un gânditor a cărui supremă menire este tocmai cercetarea lumii! Câtă amărăciune era în inima sa, câtă mizantropie îl împingea spre o atitudine atât de refractară?! Era epoca în care Heidegger continua să se afle sub asaltul atacurilor asupra sa având ca pretext tocmai scrierile politice de care se ocupă autorul francez în cartea amintită mai sus. Este cum nu se poate mai clar faptul că invocându-se scrierile politice, mai exact discursul de rector al Universității din Freiburg și cele câteva mici texte din epocă, se deschidea calea spre acuzarea întregii opere a gânditorului, însuși faptul că Martin Heidegger este chiar Martin Heidegger, o vinovăție de neadmis în noua lume a democrațiilor victorioase în război!
 

Mă refer mereu la democrații, pentru că într-o luare în discuție a principiilor doar ele sunt semnificative, nu dictaturile. Dictatura este o anomalie, o formă nespecifică, și vom înțelege conflictul care definește lumea numai dacă facem abstracție de ea și luăm în seamă doar situația din normalitate, adică din democrațiile diverse și întotdeauna doar provizorii. Din această perspectivă putem observa antagonismul dintre liberalism și recursul la nucleul tare al lumii, obiect al filozofiei care se preocupă de general și de concret în același timp. Iar ca să înțelegem că tocmai aceasta i s-a reproșat în fond filozofului: identitatea, faptul că era filozof, adică faptul că el era chiar Martin Heidegger, pentru aceasta trebuie să coborâm în epocă și să-i scrutăm fapta filozofică. Era un timp când după ce Immanuel Kant pusese în evidență până la absurd faptul că gândirea la ultimele ei consecințe sfârșește în nonsensul aporiilor în care o afirmație este egal îndreptățită cu negația ei, în aceeași gândire devenise  evident faptul că a utiliza generalul este însăși condiția de a fi a filozofiei, dar doar acel general care nu se restrânge la a fi o formă goală ci este una plină de toate determinațiile care îi incumbă. Pe de altă parte să observăm că dictatura nu este chiar deloc favorabilă filozofiei, căci tiranul l-a azvârlit în sclavie pe Platon, dar nici democrația nu îi este acceptabilă, și nu dintr-un capriciu ci din fundamente, cum s-a văzut când în Atena democrațiilor fără egal Socrate a fost condamnat să bea cupa cu otravă.

​

Pentru a-și putea face de cap, ca să fie ele însele stăpâne în exclusivitate asupra lumii, democrațiile pretind gândirii ca aceasta să își atenueze ființa, să fie întotdeauna debilă, niciodată încheiată. Iar filozofia, în pofida acestor pretenții, filosofia care își onorează cu adevărat menirea operează dimpotrivă cu concepte tari, ultime, definitive. Din aceasta decurge conflictul cu lumea nouă și vinovăția gânditorului german, din faptul că își stabilește drept ținte conceptele maxime: ființă, timp, și nici nu se mulțumește cu doar atât, ci umple conturele, formele acestora cu concret, cu propria sa existență de ins al Munților Pădurea Neagră, dovedindu-se filozof și în același timp om al locului, al autohtoniei celei mai imediate. Este soluția sa pentru a ține conceptul viu, adică nu formă goală, ci una plină de real. Cum se știe, opera capitală a gânditorului german se numește Ființă și Timp, și din ea a fost realizată doar o primă parte, cea despre Ființă, și este semnificativ faptul că nici nu este vorba aici despre Ființă, despre Sein, ci despre Dasein, despre această ființă, una concretă, omul acesta, Heidegger însuși cu toată vasta lui existență ale cărei detalii sunt atât de importante nu doar pentru el ci și pentru oricine emite o judecată despre el, inclusiv cu privire la politica sa, și totuși nu este vorba de autobiografie ci doar de menținerea la nivelurile maxime de abstractizare: Das Seinde, dessen Analyse zur Aufgabe steht, sind wir je selbst.(Sein und Zeit, Max Niemeyer Verlag, Tübingen, p. 41). Căci aceasta este marea lui performanță: să se înalțe până în punctul cel mai înalt al cugetării și în același timp să se mențină înfipt în solul originilor sale, în natal, sau cu alte cuvinte să locuiască în universal rămânând în provincie, cum a și explicat într-o ocazie oarecare. Căci nu își ascunde originea, nu se dezice de ea, o exprimă cu discreție dar nu mai puțin ferm, impecabil solidar cu aceasta. Este chiar ceea ce îi va irita pe democrați pentru că atâta atașament față de origini, și încă nu într-un mod declarativ!, presupune o excludere a celorlalți, o insinuată xenofobie, niciodată afirmată direct, dar bănuită întotdeauna. Și nu doar în politica propriu zisă, ci și în punctele cele mai de seamă ale filozofiei sale.

​

Pentru a înțelege acestea este necesar ca în prealabil să îi luăm în seamă locul originii. Pe platoul în forma unui dreptunghi, mai sus de drumul care străbate localitatea încât la mijlocul laturii sunt plăci de marmoră cu numele celor din Messkirch morți în război, iar aici, sus, în partea aceasta, puțin mai într-o parte este biserica masivă, oarecum sumbră căci fără ornamente, cu o turlă înaltă, aspră, și ea fără vreo podoabă. De cealaltă parte, în fundul acestui platou este castelul, relativ mic și anonim, în care vor fi locuit cândva stăpânii locului. Iar de-a lungul laturii adverse bisericii este un șir de case modeste, aliniate și apropiate una de alta. Una dintre ele a fost a familiei filozofului, iar o inscripție pe o placă de marmoră îi confirmă identitatea. Tatăl, în afară de slujba de paracliser la biserică, lucra la pădure, ba mai avea și ocupația de meșter dogar, o îndeletnicire care presupune nu doar îndemânare ci și știința unui calcul care prevede îmbinarea, construcția, potrivirea părților din alăturarea cărora se va realiza întregul. Totul din lemn, acesta un simbol misterios al ceea ce este materia, creșterea din primordii, soliditatea precară, întocmai conceptului filozofic ce numește ceva atât de prezent și totuși indefinit: materia de la baza lumii. Iar și în această împrejurare pentru a realiza scopul este vital necesară unealta, un atelier minim dotat cu unelte a fost presupus în casa natală a filozofului: Wir nennen das im Besorgen begegnende Seiende das Zeug(Idem, p.68). Das Zeug, adică unealtă, ustensil în varianta mai prețioasă a traducătorilor în limba română. 

​

Heidegger nu a idealizat deloc această lume rustică dar i-a fost întotdeauna aproape, propria profesie de gânditor și-a presupus-o în aceeași categorie cu cea a plugarului, a păstorului, însă fără nici o emfază, arid în afirmații. Mai în apropiere de orașul în care a fost dascăl avea în pădure, la Todtnauberg, o cabană de lemn, eine Hütte, cuvântul în germană denumește o construcție minimă, cu doar două odăi, fără nici un confort. O fotografie îl înfățișează pe filozof cu o găleată în mână, luând apă de la un izvor din pădure, o fântână. Toate acestea consună în felul lor cu structura personajului. Nu știu dacă astăzi mai este valabilă o observație pe care o făceam cu decenii în urmă, în primele mele călătorii în Germania pe când descopeream prin micile orașe pe care le străbăteam că întotdeauna oricât de mică era localitatea exista în ea o librărie și aceasta avea principala vitrină a ei consacrată exclusiv unor scriitori locali ale căror cărți, mai ales culegeri cu poezii, erau scrise în dialectul locului. Îmi amintesc de toate acestea pentru că acum, în procesul politic care i se face filozofului, este citată presupusa fascinație sau poate doar interes al lui față de un clasic al acestui gen de literatură. E vorba de Johann Peter Hebel, autor al unei răspândite cărți de poezii în dialect aleman, dar mai ales editor al unui almanah sau calendar cu numele de Der Rheinländische Hausfreund, Prietenul casei celor din ținutul Rinului. E un gen de cultură populară minimă, alături de care se integrează în aceeași categorie și Dialogul plugarului cu moarteaal lui Johannes von Tepl sau Călătorul heruvimical lui Angelus Silesius, din care filozoful citează în lucrările sale fundamentale.

​

Odată spuse toate acestea ca principii, dar trecând acum la problemele punctuale din cartea lui Jean-Michel Palmier, să luăm în seamă relația dintre Martin Heidegger și Edmund Husserl, adevărat subiect de scorneli prin care autorul lui Sein und Zeita fost aspru denigrat, iar exegetul francez aduce lămuri, importante puneri la punct. Mai întâi, această precizare capitală: Heidegger nu a fost niciodată elevul lui Husserl: n´a jamais été l´élève de Husserl(p. 54). Heidegger a venit la Freiburg să îi fie asistent  lui Husserl într-un moment în care formația sa științifică fusese deplin încheiată. El îi purta profesorului prețuire, deși ca informație universitară cu privire la istoria filozofiei îl depășea mult. A folosit până la abuz denumirea de fenomenologie, și-a publicat capodopera în anuarul de fenomenologie al profesorului care își pusese mari speranțe că asistentul îi va fi un continuator în direcția pe care o trasase cu propriile lucrări. Dar Heidegger a ales să nu-i fie continuator ci să-și urmeze propria cale. Neînțelegând sau neacceptând originalitatea operei capitale a asistentului său, Husserl și-a trăit dezamăgirea. Pe această falie dintre ei, după război au apărut născocirile, care fie exagerau anumite detalii ale raporturilor dintre cei doi, fie scorneau pur și simplu minciuni care au fost ulterior dezmințite, dar oricât de mult au fost ele negate ceva totuși a rămas. În tot acest război al orgoliilor, semnificativă este contribuția soției unuia dintre cei mai prețioși neokantieni cu care filozoful era în polemică, însă în una cu caracter științific, dar contribuția respectivei doamne era mai degrabă de domeniul bârfei căci îi reproșează lui Heidegger faptul că ar fi fost... un țărănoi. Descrierea sa este cum nu se poate mai exactă, ca din partea unui martor ocular, cum și era, doar disprețul, ca să nu zic: ura, este inadecvat în cel mai semnificativ mod. Din contribuția acestei doamne a rezultat un portret al lui Heidegger în care este înfățișat ca fiind un omuleț înveșmântat în negru, părăsind brusc recepțiile, vorbind ostentativ cu accentul din ținutul natal, ba chiar purtând o ținută de schior. Grea vinovăție! Să ne imaginăm că cineva astăzi  și-ar face apariția purtând un suman țărănesc din Bucovina iar noi ne-am simți obligați să ne amintim că și Căpitanul este arătat într-o fotografie de epocă îmbrăcat cu un suman similar! Filozoful purta cu eleganță nu costum de schior ci haine vag stilizate încât să semnaleze cu discreție aderența sa la lumea din care era originar. Dar doamna în cauză își dezvăluie întreaga gândire sarcastică atunci când îi reproșează acestui copil de țăran gravitatea morbidă și absența totală a umorului.(p. 69-70). Într-adevăr, mare vinovăție să fii grav și lipsit de umor când se știe că întâia caracteristică a liberalismului este modul umoristic de a privi lumea, relativismul care nu îngăduie în aprecieri nimic serios!

​

Exact în detaliile cu care îi reconstituie filozofului biografia, cercetătorul francez abordează și dificila perioadă a apropierii acestuia de nazism, ocuparea funcției de rector al Universității din Freiburg, atunci chiar la începutul regimului de dictatură și doar pentru scurt timp. Aici faptele sunt clare, ele nu pot fi negate dar nici amplificate peste dimensiunile lor reale, cum s-a procedat nu doar o dată. Fără a fi chiar deloc nazist, deși formal membru de partid, el este în acele împrejurări teribile fără nici o ezitare germanul care împărtășește destinul atroce al poporului său. Comuniunea de aspirațiicu cei din poporul tău este formula prin care Jean-Michel Palmier încearcă o explicație a presupusului colaboraționism al filozofului (p. 83). Această comuniune infamantă ține de starea de război prin care trecea lumea, iar războiul este o fatalitate, un fenomen tragic care zgâlțâie omenirea la intervale imprevizibile. În acest caz vinovățiile sunt definitive, cu atât mai mult cu cât cei care hotărăsc care este adevărul istoric sunt cei care au învins. Judecând în absolut, probabil că lucrurile ar putea fi evaluate cu o detașare ce îndată după război a lipsit analiștilor.

​

Și apoi perspectiva cercetării din această carte se extinde mult, depășind cazul Heidegger însă fără a-l exclude ci incorporându-l într-un ansamblu vast. Aici există cel puțin două puncte nevralgice, două texte care nu sunt ale autorului nostru ci ale prietenului său, prozatorul și eseistul Ernst Jünger, dar filozoful s-a pronunțat asupra lor, într-un anumit sens și-a însușit punctul lor de vedere: Die totale Mobilmachung, Mobilizarea totală (1930) și mai ales: Der Arbeiter, Muncitorul (1932). Paradoxal, deși nu nazist ci chiar adversar feroce al acestei ideologii, el este un naționalist cu reputația de apologet al războiului, faimos prin romanul reportaj În furtuni de oțel, un poem în proză fără egal prin descrierile de violențe militare, Ernst Jünger face descoperirea, descrisă în cele două scrieri, că în primul război mondial ceva fundamental s-a schimbat în confruntările armate: acestea nu mai sunt competiții de bravură umană, adică duel fie și oricât de amplificat, ci totul se mașinalizează, contribuția în luptă a tehnicii militare acaparează confruntările și le distorsionează. Iar soldatul este de acum înainte un muncitor, un profesionist al uciderii, nu al luptei, luptă care nu mai stabilește cine învinge fiind mai puternic ci doar extermină adversarul.

​

În felul ei, viața lumii este întotdeauna o apocalipsă, fiindcă ea conține, sau măcar presupune, o dezvăluire a ultimei zile ce ni s-a dat. Există o gravură în acvaforte a lui Albrecht Dürer: Cei patru cavaleri ai Apocalipsei. În cazul nostru și în cu totul alt sens decât cel din scrierea apostolului sau din gravura evocată, ei sunt Oswald Spengler, pe care Heidegger l-a detestat, nerecunoscându-i calitatea de filozof, Carl Schmitt pe care l-a combătut pe ideea că acesta, cel puțin pentru un timp, ar fi reprezentat nazismul oficial, Ernst Jünger prieten bun și cu kronjuristul celui de-al treilea Reich, și desigur filozoful din Munții Pădurea Neagră. Toți patru de o calitate intelectuală fără egal. De la Nietzsche, fiul pastorului și întrupare a diavolului pe pământ, ei au preluat critica omului și speranța unei schimbări radicale a acestuia: venirea supraomului, voința de putere, Der Wille zur Macht. Nicicând altădată o mai mare nenorocire nu a fost atât de problematizată dezvăluind prin aceasta că înainte ca militarii să ucidă, ei au fost precedați de intelectuali. Această precedență în timp a cugetării în raport cu acțiunea nu echivalează neapărat cu o vinovăție. Platon a spus lucruri teribile în Republicadar prin acestea deși acuzat de unii, în absolut nu a fost și vinovat. Nu li se poate interzice filozofilor să exploreze posibilul oricare. În abstract și doar virtual se poate afirma orice. Doar fapta este eventual vinovată. Dovadă: cu aceeași obsesie a tehnicii comună tuturor patru, eseul lui Spengler Omul și tehnica(1936!) unde autorul dezvoltă prin alegorii strălucite teoria existenței diferitelor rase și necesitatea suprimării celor inferioare.