Despre prolificul George Baronzi s-a scris puțin și irelevant. Într-adevăr, din diversele dicționare ale literaturii – mai vechi sau mai noi – îți sare în ochi imediat disproporția dintre bogata listă de lucrări a faimosului scriitor de odinioară și anemicele lămuriri istoriografice. Mai mult, dacă articolul din Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900(1979) furniza informații privind originile italienești-grecești ale familiei și legăturile sale cu Eteria, cel din Dicționarul General al Literaturii Românelasă deoparte considerațiile genealogice și menționează numai insula Zante (numele dat de venețieni insulei Zakynthos). 

 

Precaritatea datelor nu ne împiedică totuși să ne imaginăm că așezarea familiei greco-italiene a lui Baronzi tocmai într-un oraș cosmopolit, cu aspect de bazar, ca Brăila nu este deloc întâmplătoare. Așa cum s-a dovedit a fi și pentru Panait Istrati, autor puternic influențat de legendele locului și care (prin domnița din Snagov-Floarea Codrului și Chira Chiralina – prima, partenera căpitanului, cea de-a doua, sora „hoților Brăilei”, „șerpii Dunării”) declină literatura haiducească (și) la genul feminin. Tranzitat de o lume pestriță, aflată în permanentă mobilitate și transformare, portul dunărean constituie un mediu ce modelează – înainte de orice experiență livrescă – gustul copilului Baronzi pentru aventură și aventurieri, pentru cunoașterea limbilor străine, pentru o estetică a fragmentarului și experimentului, precum și pentru o senzualitate specifică vieții orientale. 

 

În stilul său apodictic, Iorga pretinde că pronunțăm stâlcit numele Baronți-Baronschi, drept „Paronți”, și afirmă că primul strămoș al scriitorului ce a pășit pe pământ românesc era un „padroncino”, adică „un căpitănaș de vas”. Numai un astfel de artificiu fonetic îi poate „rezolva” marelui istoric complicata problemă a metamorfozei unui nume grecesc (Ctena) într-un nume italian (Paroncin) și apoi într-unul românesc cu rezonanțe polone (Baronschi). Că subiectul îl atrăsese pe Iorga dincolo de marginile documentării pentru un scurt capitol din Istoria literaturii române în veacul al XIX-leao dovedește inițiativa acestuia de a publica manuscrisul poeziilor lui „Paronți”, pregătit de autor pentru o ediție de opere complete la sfârșitul veacului al XIX-lea. 

 

Tolerat în ipostaza de poet-precursor (al lui Eminescu) și de challengeral pleiadei pașoptiste (Alecsandri-Bolintineanu-Eliad-Bolliac), dar amarnic sancționat ca prozator – așa călătorește numele bietului Baronzi prin spațiile vaste, reverberând plescăitoare clișee, ale istoriografiei literare românești. Pentru că apucase să pună mâna pe manuscrisul poeziilor și probabil nu mai ajunsese și la acela, mult mai consistent, al Misterelor Bucureștilor, Iorga face oficii de critic numai operei poetice. Și Călinescu se referă tot numai la poezie, pe care o consideră „originală”, proza lăsându-i impresia de imitație a modelelor occidentale (iar opera de traducător impresionează prin cantitate). Cu limba mai ascuțită decât a proverbialei soacre, „divinul” îl probozește cu atributul de „poligraf” și, astfel, întorcându-se încă o pagină a Istoriei literaturii române..., „Paronți poligraful” i-au spus cu toții. 

 

Baronzi rămâne însă un mare necunoscut. Spun asta nu pentru că un roman tipărit în tiraj „popular” precum Misterele Bucureștiloreste astăzi aproape de negăsit, ci pentru că textele dramatice, prozele, publicistica și traducerile lui Baronzi (relevante atât sub unghi lingvistic, cât și prin opțiunile implicite ale traducătorului pentru anumite texte-sursă) n-au constituit, din câte știu, obiectul unor cercetări temeinice. În fond, cine-i „Paronți” ăsta și de ce ne tulbură el liniștea? Debutează cu poezii în jurul lui 1845, adică pe vremea când se scria primul „romans original” (erotic, cum altfel?) din literatura noastră, Elvira sau amorul fără de sfârşit. Din lirica acestei perioade, spicuim două poeme baronziene de inspirație haiducească: Corbea HaiduculșiBadea Haiducul, semn că interesul pentru figurile proscrișilor apare destul devreme. Dat fiind că operele de final, respectiv romanele Mina haiduceasa, fata codrilor(1894) și Fontana zânelor(1896), aparțin aceluiași bazin tematic, i.e. literatura haiducească, cred că ar trebui să acordăm măcar un moment de reflecție acestor încercări juvenile, cum și traducerilor executate în decada 1850-1860. 

 

Să reținem faptul că, spre deosebire de colegii săi de generație – Kogălniceanu, Bolintineanu, Pelimon, Al. Cantacuzino, C. Boerescu, V.A. Urechia, Pantazi Ghica –, Baronzi nu se lansează ca prozator decât după 1860, preferând să-și facă ucenicia timp de un deceniu, traducând din scriitori occidentali precum Alexandre Dumas, Eugène Sue, Walter Scott, George Sand, Jeanne Rosalie de Reghat (Madame de Thellusson) și probabil Henriette-Étiennette-Fanny Reybaud (Mme Charles Reybaud). Pe Madame de Thellusson o găsim în „Journal des Femmes” din 1834, în ipostaza de autoare a unor texte precum Clothilde, Lucilleși La veuve du poète. Căsătorită cu un Lascaris de Vintimille, se pare că supraviețuise epurărilor din vremea revoluției franceze numai datorită căderii lui Robespierre. Pe Mme Charles Reybaud (alias Hippolyte Arnaud), autoarea unui roman intitulat Lena(1842), o prenumărăm deja, alături de îndrăzneața George Sand, printre figurile-fanion ale feminismului francez. Opțiunile tânărului traducător pentru aceste prozatoare emancipate, aluzia la HeptameronulMargaretei de Narvarra din poveștile publicate în 1861, dar mai ales cele două romane „haiducești” propunând un tip eroic de gen feminin ar trebui să fie suficiente pentru a contura o agendă privind emanciparea femeii, dacă nu chiar „feministă”. 

 

Voi întârzia preț de câteva paragrafe asupra intrigii din Mina haiduceasa, fata codrilor. Fiica unui răspopit, deci a unui rebel, Mina ni se arată în chip de zână a pădurilor, o Artemisă ducându-și viața într-un cadru idilic, retras, într-o companie zoologică oarecum exclusivistă: o capră roșie, câteva găini și un dulău capabil să o păzească „mai bine decât doi ostași”. Datorită micului comerț cu lapte și ouă, fata codrilor a reușit până la 20 de ani să-și păstreze independența și să scape de servituțile condiției domestice. Aflăm că locuința ei era undeva pe la marginea Ploieștiului, ca atare personajul lui Baronzi trebuie să fi posedat și un gram din spiritul emancipat, revoluționar, al fiicelor celebrei urbe. Dar spre deosebire de nurii divinei vânătorițe, frumusețea Minei nu-i lăsată de la Dumnezeu să fie atinsă numai cu ochii. Baronzi învățase din traducerile sale de tinerețe (să mai precizăm încă o dată că Mina...e o operă de senectute) că o femeie frumoasă, cu părul negru ca de mătase și cu buzele rumene, devine motorul unei intrigi numai dacă apar pretendenții, de preferat un viteazși un villain.    

  

Într-adevăr, Orodel și Călin vor intra într-un fel de cursă pentru amorul Minei. Orodel s-a îndrăgostit lulea, după cum o dovedește pasajul următor, scris de Baronzi cu acuitatea vizuală a spectatorului unei defilări de manechine pe cat walk: „Fără dânsa nici o zi, nici un minut n-aș putea trăi... Uite, din ziua când ne duceam amândoi spre târgul Ploeștilor și am întâlnit-o întorcându-se d’acolo, când am văzut’o așa de frumosă, cu ochii ei cei negri și plini de focuri dulci, cu buzișorele ei cele rumene de pe cari pică mierea, cu iia ei cea nouă cusută cu fluturași si cu mătăsuri de mai multe fețe, cu marama ei mai albă decât laptele, aruncată pe cap și fâlfâind împrejurul părului său cel negru ca pana corbului, de i se părea că vezi ziua când se îngâna cu noaptea... apoi când mi-am aruncat ochii peste toată ființa ei și am văzut acele două piciorușe ca de păpușe, încălțate cu doi condurași roșii abia acoperiți de androcul ei de mătase albastră cu vergi galbene și încinsă cu o cingătore de mărgelușe albe ca fața ei, și când în cea din urmă, dechise gura ei să vorbească cu capra ei și mă făcu să văz dinții ei ca două șire de mărgăritare, uite... mi-a amețit capul... mințile începură să mi se turbure... picioarele mi se tăiară... mă coprinse o tremurătură, par’că eram prins de friguri, și inima’mi batea, ’mi bătea, de ziceai că vrea să iasă din pieptul meu și să sboare alături cu al ei.” Călin, mesmerizat în egală măsură de umbletul zeiesc al Minei, nu-și dorește să rămână numai un amorez tembelizat de-o lentă adorație. Spre deosebire de Orodel, el mai știe și că femeile au pofte nemăsurate, greu de satisfăcut. Ca să devină alesul Minei, Călin își construiește un proiect de viață glorioasă și de necondiționată bunăstare: să devină haiduc. De fiecare dată când o vede pe Mina în lumina lunii, cu cămașa deschisă numai atât cât să-și răcorească pieptul, pe Orodel îl apucă amețeala, stare ce îl va caracteriza tot restul narațiunii: „Luna care bătea drept în fața copilei făcu pe Orodel s’o vază cu părul ei despletit unduind pe umerii ei albi și rotunzi și numai într’uă camașe lungă de borangic, abia încinsă cu un brâu roșu de lână, și desfăcută la piept ca să’l poată recori mai bine... Orodel văzând’o astfel avu uă amețeală.... el se lasă până unde ajunse de râu și își udă ca­pul în apa lui cea rece.” Călin nu se pierde cu firea însă, punând un preț mare pe frumusețea fetei, devine robul dorinței sale. Astfel, frumusețea Minei se dispută între doi inși la fel de nevolnici, lipsiți adică de vocația libertății atât de specifică haiducilor.  

 

Cât timp candidul Orodel șade ambetat în brațele iubitei, Călin își adună o ceată de haiduci și începe să prade prin ținut. Mina, la rândul ei, este solicitată de soția unui magistrat din Ploiești să-i închirieze casa pentru a se trata de oftică cu remedii naturiste: aer curat, ouă de țară și zer de capră (roșie). Călin haiducul pune la cale un furt din cutia „plină de scule și diamanturi” a cucoanei, anume pentru ca Mina și Orodel să fie acuzați. Cei doi sunt duși la închisoare și, după câteva zile de arest, fata codrilor este achitată. Orodel nu pare foarte încântat de această decizie și, din câte ne dăm seama, trece dintr-o extremă în alta, de la „ambetarea” amorezatului la damblaua melancolicului. Ajunși în acest moment, nu prea pricepem motivul melancolizării lui Orodel: să fie oare nemulțumit că, ieșind din pușcărie (inclusiv din pușcăria amorului), Mina va simți un impuls de emancipare și va accede spre un nou sens al libertății? Gesticulația personajului întărește o astfel de interpretare, oricât de elaborată ar părea aceasta în contextul unei simple intrigi haiducești. 

 

Deja pregătit pentru senzații tari, cititorul va trece deodată într-un decor crepuscular, oarecum amenințător. Suntem în casa Minei, unde eroina revine după zilele de detenție. În întuneric îl zărește pe Călin haiducul, complet transformat, afișând un aer de răpitor, gata să-și înhațe prada: „Acela care vorbea astfel era un tânăr ca de vr’uă două-zeci şi doi de ani al căruia portret ne am cercat să’l schiţăm la începutul istoriei noastre... El purta la brâu două pistoale lungi şi un cuţit lat: uă căciulă negră de oaie acoperia capul, pusă pe urechea dreptă... Un cepchen alb de aba cusut cu şireturi negre, uă legătură roşie care înfăşură gâtul şi de la care atârnau căpătîi lungi, uă pereche de ciorici asemenea albi cu cusături albastre şi cu cismele de teletin ai căror carâmbi se perdeau în poturi, eată costumul acestui personagiu... În casă el mai avea uă carabină ghintuită şi uă tolbă încărcată cu muniţiuni.” Călin îi explică fetei că „haiducia” reprezintă o formă de protest împotriva nedreptăților sociale și insistă asupra distincției dintre „tâlhar” și „haiduc”. Știindu-i deja metehnele de tâlhar și intrigant, cititorul înțelege că adevărații haiduci au dispărut de pe fața pământului (în 1894, când Baronzi publică acest roman, ne aflăm în plin fin-de-siècle), lăsând în urma lor numai o dâră retorică. 

 

Cum vremea haiducilor și a revendicărilor lor a apus, retorica haiducească va putea fi asumată de alte categorii defavorizate: femeia abuzată, folosită pe post de obiect al dorinței masculine, poate ieși din stereotipul dorinței triunghiulare. Ca să scape de presiunile bărbatului (ce-și tot mută căciula de pe o ureche pe alta într-un mod amenințător), Mina se folosește de un vicleșug, înhață carabina și-l împușcă pe Călin. Dar nu acest reflex de apărare uimește în cazul tinerei fete, ci decizia temerară de a prelua ceata haiducească. Când suflă în fluierul lui Călin, Mina se trezește înconjurată de douăzeci de huidume cărora le spune că ea e soția căpitanului. Cum poveștile despre bravele haiducițe au ajuns până la ei, bărbații se supun ordinelor acestei femei tinere. De-acum înainte, nu numai frumusețea, ci și înțelepciunea Minei vor putea ieși în evidență. Spre deosebire de Orodel și Călin, haiducii o apreciază pentru calitățile de strateg și manager al intereselor cetei: „Pentru că după cum spun unii alţii cari cunosc lucrurile mai bine, ei au în fruntea lor o femeie de căpităneasă, care e numai dracul gol, plină de deşteptăciune, de prevedere şi de bărbăţie, apoi, ce mai e de însemnat, este că e dreasă, cum am auzit.” Haiduceasa se folosește de ceata lui Călin ca să organizeze un asalt asupra închisorii și, astfel, să-l elibereze pe Orodel. Însă Orodel, tot în damblaua melancholiei, nu pare deloc impresionat de eroismul iubitei sale și iese din scenă fără nicio explicație.  

 

În postura de căpităneasă, Mina înfăpuiește multe vitejii. În schimb, nevolnicul Orodel va rătăci mai multe zile și, așa cum ne-am obișnuit deja să-l vedem, manifestă un comportament pasiv. E un ins „sedus” de circumstanțe. Din fericire, peste el dă chiar unchiul său, un preot de țară cu oarecare stare, care îl ajută cu bani. Cu banii de la unchiul său se duce la București și îi dă prin cap să devină negustor. Numai că bietul de el nu are fler nici la negoț, nici la oameni, și devine victima escrocilor încă din prima clipă. Călin, în schimb, ajunge șeful poterașilor și, „vânând-o” pe haiduceasă, întreține de fapt un stereotip erotic care ne îndreptățește să întrebăm: care-i adevăratul adversar al haiduciței din această poveste?   

 

Iată că, în mijlocul unei lupte, Mina își aduce aminte de viața ei anterioară: „ea se credea ca într’o cetate întărită, de unde era mai fără putinţă a o descuiba... Cu toate acestea, ea se simţi, pentru întâia oară poate, coprinsă de un simţimânt nu de frică, ea nu cunoscuse frica până atunci, dar de un început de desgust pentru uă viaţă care nu era făcută pentru dânsa... Mai multe amintiri din trecutul ei veniră să se desfăşure înaintea ochilor ei... Ce fericită fusese ea dinioră în căsuţa ei între pomii şi florile ei, în societatea caprei şi a păsărilor ei cari’i ţineau de urît, şi a câinelui ei care o păzea cu atâta credinţă!... Ce plăcute zile erau acelea pe cari le trăia în pacea consciinţei sale, într’uă singurătate pe care scia s’o umple cu năluci încântătore pentru viitorul ce’şi îl pregătea în închipuirea ei jună şi încrezătoare!... Amintirea lui Orodel nu se stinsese din sufletul ei... Orodel june şi frumos care o iubise, pe care îl iubea şi ea, care’i jurase că o va lua de soţie, care o făcea să uite lumea întreagă în momentele pe când sta cu dânsul seara de vorbă pe prispa ei, la lumina lunei care mângâea chipurile lor copilăresci, la răcoarea serei înstelate care săruta cu adierea ei cea dulce frunţile lor pline de cugetări amoroase, sau, dimineaţa, pe malul Prahovei, în cristalul căreia se oglindeau adesea cu un farmec nespus, făcând malurile ei să răsune de dulcile lor şoapte sau de suspinele lor fugitive!...” etc. 

 

În fruntea trupei sale de poterași, Călin reușește s-o descopere pe haiduciță. Dar, la momentul înfruntării, ce să auzi? Cadența unui amor pătimaș, frazat de parcă eroii s-ar afla într-un budoar și nu în mijlocul codrilor: „Dacă crezi că Orodel mai visează la tine te amăgesci. Unde este el? De ce nu’l văd alături cu tine? Mai sciţi ceva unul de altul? Nimic! Uitare, răceală, nepăsarea, eată cu ce te răsplătesce el! iubirea, nebunia, turbarea, eată ce m’aduce la piciorele tale pe mine, care mă văz aşa de despreţuit în inima ta!... Mino, să scii că ori cât de mare e focul pe care’l ai aprins în inima mea, ori cât de nebună e patima care m’a orbit, ori cât de nevindecat va fi dorul meu dacă te voi perde şi acum, tot aşa de mare simţ că’mi e setea de răsbunare, daca mă voiu vedea şi acum respins cu atâta ură de tine... Ascept dar să’mi spui cel după urmă cuvânt, ca să sciu dacă’mi vorbesce Dumnezeu sau dracul prin gura ta.”

 

În următoarea replică a Minei se poate afla cheia romanului lui Baronzi: „Nu amesteca nici pe Dumnezeu, nici pe necuratul, acolo unde omul e singur stăpân pe voinţa sa.” Într-adevăr, haiducia i-a revelat acestei tinere femei gustul riscului de a alege. Când, în peregrinările sale, eroina își descoperă amantul căsătorit cu alta, Mina găsește o soluție surprinzătoare: haiduceasa decide să se arunce într-o prăpastie. O altă moarte care nu dovedește nimic? În niciun caz!

 

Baronzi înfățișează de fapt aici un gest fatal, care o proiectează pe eroină în afara tiparelor melodramei, menținându-i astfel aura eroică, „haiducească”, legată de acel topos al „încumetării” despre care am vorbit și cu alte ocazii. Într-adevăr, când ai de ales între un neputincios pasiv-melancolic precum Orodel și un arivist șarlatan precum Călin, nu îți rămâne decât să te încumeți să privești în abis.