Din timpul politicii aristocrate: prințul Mihail Sturdza

Simion-Alexandru Gavriș

Încă din anii în care excentrica sa figură capta atenția saloanelor și a lumii politice din Iași și București, Grigore Mihail Sturdza a fost un personaj controversat. Perceptut de unii contemporani ca un veritabil „Nero moldav”, predispus la violență și felurite excese senzuale, prințul a rămas în memoria altor cunoscuți ca un om generos, inteligent și cu maniere impecabile. Atât ca om politic, cât și în viața privată, Grigore Sturdza a rămas o figură complexă, cu o biografie plină de onoruri și eșecuri, de strălucire și nenorociri, la fel de interesantă pentru cititorul zilelor noastre pe cât a fost pentru lumea din veacul al XIX-lea[i].

 

Grigore Mihail Sturdza s-a născut la Sculenii rusești, în Basarabia, în martie 1821. Era fiul mezin al lui Mihail Sturdza și al Elisabetei, născută Rosetti (căsătoriți în 1817 și divorțați la câțiva ani după nașterea lui Grigore). Copilul și-a petrecut primii ani de viață în Bucovina și Rusia, unde părinții săi fuseseră nevoiți să se refugieze în urma revoltei eteriste din 1821 și a conflictului lor cu stăpânirea moldoveană. După întoarcerea în țară, Grigore și-a început studiile într-un pension din Miroslava, condus de Victor de Lincourt, un emigrat francez care îi fusese profesor și tatălui său. În 1834, s-au petrecut două evenimente care aveau să îi marcheze tânărului întreaga devenire: tatăl său a devenit domn al Moldovei și s-a recăsătorit cu Smaranda, fiica unui influent constantinopolitan pe nume Ștefan Vogoride. În același an, Grigore Sturdza a fost trimis pentru a-și completa studiile peste hotare, într-un grup de școlari din care mai făceau parte fratele său mai mare, Dimitrie, și Mihail Kogălniceanu.

 

Grigore a rămas în străinătate vreme de zece ani, până în toamna lui 1844, studiind, pe rând, la Lunéville (un mic oraș din Lorena), Berlin și Paris. Deși nu a dobândit nici un fel de diplomă (lucru, de altfel, deloc neobișnuit pentru studioșii pașoptiști români), prințul s-a întors în țară cu un bagaj de cunoștințe destul de solid: limbile franceză și germană, drept, matematică, fizică, „arta militară”. Printre profesorii săi s-au numărat istoricul Leopold Ranke sau geograful Karl Ritter – „genii fondatoare” care au influențat hotărâtor dezvoltarea modernă a celor două științe. Formarea intelectuală și-a lăsat o amprentă puternică asupra lui Grigore Sturdza, atât în ipostaza sa de politician, cât și în aceea de militar. Pe lângă pregătirea cărturărească, prințul a mai dezvoltat o extraordinară forță fizică: imitându-l pe atletul antic Milon din Crotona, el „a început să poarte în spinare un vițel mic, în fiecare zi, în cursul unui timp anumit, urmând să repete această manoperă pănă ce vițelul a ajuns juncan”. Exercițiul i-a atras porecla de „beizadea vițel”[ii].

 

Fiul lui Mihail Sturdza nu și-a inaugurat într-un mod prea fericit întoarcerea în Moldova. La câteva luni după sosire, el a fost urmat de o veche cunoștință din Paris, o scriitoare destul de populară în epocă, cunoscută sub pseudonimul „contesa Dash”. Legătura lor a fost imediat „oficializată”, printr-o căsătorie morganatică, la o moșie pe care prințul Grigore o avea în arendă. Luni de zile, tânărul nu s-a lăsat convins să renunțe la o relație compromițătoare și fără nici un fel de perspective, cu o femeie care avea cu 16 ani mai mult decât el și care era deja căsătorită. În cele din urmă, presiunile lui Mihail Sturdza și ale consulului francez – și el prea puțin încântat de isprăvile „protejatei” sale – au avut succes, iar contesa Dash a părăsit Moldova. Pentru aventuriera franceză, „episodul Grigore” a devenit sursa unui roman istoric, Mikaël le Moldave, poate cea mai consistentă evocare a Moldovei scrisă în prima jumătate a veacului XIX de un autor dinafara spațiului românesc. Pe Grigore Sturdza, scandalul l-a obligat să rămână o prezență discretă în spațiul public: până la sfârșitul domniei tatălui său (1849), el nu a ocupat nici o funcție publică importantă.

 

Prințul Grigore a apărut totuși în prim-plan cu ocazia tulburărilor de la Iași, din martie 1848. El a fost unul dintre principalii executanți ai deciziei domnului Mihail Sturdza de a înăbuși mișcarea reformatoare a notabililor moldoveni, înainte ca ea să capete proporții. Metodele expeditive folosite cu această ocazie, și mai ales pedepsele corporale aplicate „generos” inclusiv unor descendenți ai marilor familii din principat, l-au făcut pe Grigore Sturdza și mai impopular în rîndurile concetățenilor săi, dându-i o reputație de brutalitate care nu s-a stins nici măcar după sfârșitul său fizic. 

 

După plecarea tatălui său din domnie, Grigore Sturdza a activat, un timp, cu grad de maior, în rândurile armatei ruse, pe care a părăsit-o însă repede. Succesul militar i l-a prilejuit abia începerea războiului Crimeii (1853), în care o coaliție formată din Turcia, Franța, Anglia și Sardinia a blocat ambițiile rusești de hegemonie în Orient. Spre furia generalilor țarului, prințul a trecut în serviciul Turciei. Originea socială, cunoștințele și experiența militară și relațiile pe care a știut să și le facă la Constantinopol i-au adus numirea ca general de divizie – cel mai înalt rang avut de un moldovean sau muntean în armata otomană. Ca mulți alți creștini înrolați, în epocă, în slujba sultanului, Grigore Sturdza și-a ales un nume de război cu rezonanță turcă (Muhlis pașa).

În calitate de ofițer otoman, fiul lui Mihail Sturdza a făcut parte, în 1854, din trupele de ocupație din Valahia. La începutul anului următor, el a fost numit comandant de stat major al armatei comandate de generalisimul Omer pașa, calitate în care a luat parte la asediul Sevastopolului, principalul episod al războiului Crimeii, și la acțiuni militare din Asia Mică. După încheierea conflictului, prințul a fost desemnat membru al comisiei de delimitare a frontierei ruso-moldave, în urma retrocedării sudului Basarabiei către principatul din dreapta Prutului.

 

Grigore Sturdza s-a întors la Iași în octombrie 1857. Deschiderea competiției pentru tronul Moldovei, în urma încheierii domniei lui Grigore Alexandru Ghica, îi trezise încă tânărului general speranța de a ocupa locul pentru care păreau să îl recomande nașterea, experiența și înalta protecție a suzeranului otoman. Ambiția prințului Grigore s-a lovit de aspirațiile caimacamului Nicolae Vogoride, dar și de cele ale propriului său tată, Mihail Sturdza, care încerca să revină în scaunul domnesc. Un alt impediment serios a fost lupta pentru Unire, care a făcut ca dezbaterea să capete o miză cu mult mai importantă decât simpla problemă a persoanei viitorului principe.

 

 Demersurile întreprinse de „Muhlis pașa” la Constantinopol (cultivarea unor prietenii utile, petiții adresate sultanului) au fost contracarate cu succes, de Vogoride. Semnarea Convenției de la Paris (7/19 august 1858), care hotăra desemnarea domnului Moldovei de o Adunare Electivă aleasă, la rândul ei, de elitele locale, înlăturând astfel perspectiva numirii directe de către puterea suzerană, l-a îndemnat pe Grigore Sturdza să se concentreze asupra campaniei electorale interne. Prințul a recrutat un „partid” relativ numeros și foarte eterogen, format din foști separatiști ori unioniști, dar și din oameni fără culoare politică, apropiați de pretendent prin legături personale ori familiale. El îl număra printre susținătorii săi și pe consulul francez de la Iași, Victor Place, „câștig” deloc lipsit de importanță, având în vedere francofilia societății moldovene și atenția pe care împăratul Napoleon al III-lea o acorda Principatelor. Grupul „gregorienilor” a editat un ziar, „Constituționariul” (noiembrie-decembrie 1858). Ziarul nu avea o orientare doctrinară coerentă, fiind conceput într-o fidelă tradiție bonapartistă, prin care Sturdza a încercat să își atragă în continuare partizani din toate grupările politice și segmentele sociale relevante.

 

Strategia nu a avut prea mult succes. „Partida gregoriană” a obținut mai puțin de douăzeci de locuri în Adunarea Electivă, iar invalidarea alegerii câtorva susținători ai săi i-a risipit lui Grigore Sturdza orice perspectivă de domnie. Partizanii săi au votat, în cele din urmă, împreună cu cei mai mulți dintre membrii Adunării, pentru Alexandru Ioan Cuza[iii]. Imediat după instalarea noului principe pe tronul moldovean, prințul Grigore a fost acuzat de organizarea, împreună cu un mic grup de fideli de origine poloneză, a unui complot care urma să se soldeze cu înlăturarea și asasinarea lui Cuza („complotul polonez”). Deși nu există nici un fel de dovezi care să susțină acuzațiile, pe care contemporanii au încetat repede să le ia în serios, ele au fost reiterate, în contexte diferite, în 1863 și 1864, „bântuindu-l” așadar pe Grigore Sturdza pe întreaga durată a noii domnii.

 

Fostul candidat la domnie a continuat să joace un rol politic important în următorii ani. La începutul lui mai 1859, el a fost ales membru al Comisiei Centrale de la Focșani – organismul legislativ comun al Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei. În această calitate, el a fost raportorul și principalul autor al unui proiect de constituție, nesancționat în cele din urmă de Cuza, dar care avea să devină, în 1866, principala sursă a primei legi fundamentale românești. În 1860, prințul Grigore a fost ales din nou în Adunarea Electivă a Moldovei, unde a urmat o linie politică distinctă atât față de conservatorii care dominau în acel moment viața parlamentară, cât și față de grupările progresiste, numărându-se printre susținătorii constanți ai unui guvern „de stânga”, condus de vechiul său coleg Mihail Kogălniceanu (1860-1861), fără a încerca însă să obțină nici un fel de funcție executivă ori parlamentară. 

 

Abia după unificarea administrativă a Principatelor (1862), Grigore Sturdza a revenit la o poziție mai „convențională”, devenind unul dintre liderii informali ai majorității conservatoare a Adunării și căpătând o influență majoră asupra politicilor sale. Relația sa cu domnul a fost oscilantă: în iarna lui 1863, fostul pretendent s-a alăturat coaliției eterogene de conservatori, radicali și moderați îndreptată împotriva șefului statului (așa-zisa „monstruoasă coaliție”). După doar câteva luni, Grigore Sturdza a fost pe punctul de a prelua șefia guvernului: totuși, negocierile purtate cu Alexandru Ioan Cuza nu s-au concretizat. De la sfârșitul lui 1863, prințul a dispărut din viața parlamentară, neluând parte nici la furtunoasele dezbateri din jurul problemei agrare, și nici la complotul care a pus capăt domniei lui Cuza.

 

Grigore Sturdza s-a întors la politică în 1866, fondând, alături de junimiști, ziarul „Constituțiunea” și luând parte, pentru câteva luni, la lucrările Camerei. După doar un an, el s-a retras din nou din Parlament, de această dată pentru nu mai puțin de 12 ani. În acest timp, el și-a cultivat relația cu societatea „Junimea”, fondând, alături de membrii săi, așa-numitul Partid Conservator-Liberal (1871), o destul de influentă grupare politică ieșeană. Tot în 1871, omul politic a elaborat „petiția de la Iași”, un proiect ambițios de modificare a Constituției. Abia în 1879, Grigore Sturdza a fost ales în Senat. Tot atunci, el a înființat Partidul Național-Democratic, o formațiune pe cât de efemeră, pe atât de slab organizată, care promova reorientarea politicii externe românești către Rusia. După sfârșitul (previzibil) al acestei tentative, prin care nu a reușit decât să își atragă acuzații privind reiterarea vechilor sale ambiții domnești, prințul s-a reorientat către Partidul Național Liberal, aflat, în acel moment, la putere. Până la sfârșitul vieții (1901), fiul fostului domn al Moldovei a oscilat între liberali și conservatori, reușind să își asigure o prezență permanentă, dar discretă, pe băncile unui Parlament care nu părea să mai reprezinte pentru el decât o sursă (nu dintre cele mai importante) de prestigiu social.

 

Mai ales în a doua parte a vieții, Grigore Mihail Sturdza a fost urmărit de nenorociri familiale și complicații financiare. Primul său copil, o fată pe nume Ecaterina, a murit la o vârstă foarte fragedă. În 1867, prințesa Olga (n. Ghica), cu care Grigore se căsătorise în 1853, a încetat, de asemenea, din viață. Au urmat ceilalți trei copii ai cuplului: Dimitrie, dispărut în 1872, în urma unei febre tifoide de care se îmbolnăvise la vânătoare, Elena, moartă în decembrie 1873, după o pierdere de sarcină, și Olga, decedată în august 1880, din pricina unei pneumonii. În fine, în 1895, a murit, în circumstanțe tragice, și unul dintre copiii nelegitimi ai prințului Grigore.

 

Nefericitul tată și soț a căutat să compenseze aceste teribile lovituri emoționale refugiindu-se în bizarerie și excentricitate și căutând cu disperare să își permanentize amintirea prin cele mai felurite mijloace: invenții, artă, contribuții științifice. Din prima parte a anilor 1870, Grigore Sturdza a început să proiecteze instrumente muzicale de dimensiuni gigantești și să compună lucrări pentru vioară. Tot atunci, el a conceput un aparat de zbor, care s-a prăbușit imediat, din fericire fără consecințe tragice pentru pilot. Spre sfârșitul vieții, prințul a întreprins o erudită (și prea ambițioasă) încercare de sinteză a legilor naturale și sociale, într-o carte intitulată Les lois fondamentales de lʼunivers (Paris, 1891). De asemenea, el și-a cheltuit o mare parte din avere pentru construirea unui palat pe șoseaua Kiseleff din București, descris de istoricul și memorialistul Radu Rosetti ca o clădire stranie și eclectică. Memorialiștii vorbesc și despre așa-numitul „harem” ținut într-o vreme de Grigore Sturdza în locuința sa din vechea capitală moldoveană, dar și despre prezența sa în viața socială și la petrecerile ieșene, rămasă în memoria locală încă mulți ani după trecerea „vremilor boierești”.

 

Grigore Sturdza a murit la 13/26 ianuarie 1901. Principalii săi moștenitori au fost a doua soție, Raluca (cu care se căsătorise în 1889) și trei copii naturali, pe care prințul îi legitimase: Mihail, Constantin și Dimitrie. De pe urma prințului Grigore a rămas o avere redusă de cheltuielile sale exagerate din ultimii ani de viață, dar încă destul de considerabilă, și, mai ales, o reputație de protector al artelor și de binefăcător al familiilor nevoiașe. Fiul mai mic al lui Mihail Sturdza s-a stins imediat după încheierea secolului XIX și a fost ultimul membru al unei generații – cea pașoptistă – cu care s-a identificat prin pasiunea pentru politică, profilul intelectual eclectic și existența pitorescă. Dincolo de aspectul spectaculos, straniu sau anecdotic al existenței sale, Grigore Mihail Sturdza rămâne cel mai de seamă participant moldovean la războiul Crimeii, un candidat important la tronul din Iași, un patron a jurnalismului politic și al artelor și, prin proiectul de constituție al Comisiei Centrale de la Focșani, unul dintre „părinții fondatori” ai statului român modern.

 

[i]Pentru o biografie amănunțită a personajului, vezi Simion-Alexandru Gavriș, Viața și opiniile prințului Grigore Mihail Sturdza(1821-1901), Iași, 2015.

[ii]Radu Rosetti, Amintiri, prefață de Neagu Djuvara, București, 2013.

[iii]Despre încercarea lui Grigore Sturdza de a ocupa tronul Moldovei, vezi mai ales Constantin Solomon, Constantin A. Stoide, Pretendența lui Grigore Sturdza la tronul Moldovei. Contribuții la cunoașterea luptei politice din preajma Unirei, în „Arhiva românească”, III, 1939, pp. 133-146; Mihai Cojocariu, Partida naţională şi constituirea statului român (1856-1859), Iaşi, 1995, p. 200-213; Simion-Alexandru Gavriș, op. cit., p. 95-156.

 

© 2023 al revistei Convorbiri Literare. Creat cu Wix.com

  • Facebook Social Icon
  • Twitter Social Icon
  • Instagram Social Icon