După un nou debut în rolul banditului Juanillo din El Gato Montésla Los Angeles (rolul cu numărul 151) în prima parte a lunii mai, Plácido Domingo a parcurs un traseu geografic preponderent germanic, dar cu spectacole exclusiv verdiene la Berlin (Macbeth), Dresda (Nabucco), München (La traviata) şi Baden-Baden (Simon Boccanegra) – traseu a cărui singură excepţie mediteraneeană şi non-verdiană a constituit-o Noaptea spaniolăde la Orange (spectacol televizat şi ulterior reluat la Termele lui Caracalla, unde „Lornionul” a fost de faţă, cum fusese şi la inaugurarea producţiei la Arena din Verona, în urmă cu doi ani). Acest drum a fost presărat cu câteva sincope neaşteptate: retragerea după primele două acte din primul Nabuccode la Dresda şi renunţarea completă la cea de-a doua La traviatade la Bayerische Staatsoper, care, la rândul ei, venea după anularea singurei reprezentaţii de Simon Boccanegraprogramată în actuala stagiune la Teatrul Mariinsky din Sankt-Petersburg. Pe hârtie, aceste poticniri ivite în decursul marşului triumfal dominghian păreau să nască semne de îngrijorare, ele fiind de fiecare dată motivate medical, însă autorul rândurilor de faţă nu a împărtăşit sperietura celor mulţi şi necăjiţi, întrucât, cu fiecare prilej, vocalitatea şi dezinvoltura scenică a eroului nostru imediat înainte şi imediat după renunţările respective vestea fără umbre de îndoială o îmbucurătoare continuitate a glorioasei sale cariere. Confirmările de netăgăduit nu au întârziat să apară, căci ocazii de întârziere nu există în densitatea evenimenţială incomparabilă a vieţii sale artistice. Aşadar, o dată cu deplasarea spre Sud a traseului său teatral, cursul şi frecvenţa firesc-supranaturale ale performanţelor dominghiene s-au plasat din nou la cotele cu care ne-a obişnuit şi cu care sfidează, în continuare, mai modestele baremuri ale istoriei şi ale anatomo-fiziologiei. 

 

Seria estivală mediteraneeană a fost deschisă printr-o serie de trei spectacole de Giovanna d’Arcoîn versiune concertantă. Titlul lipsea apăsător din agenda „Lornionului”, care ratase singurul prilej anterior (Salzburg, 2013) când Plácidissimo abordase această partitură (între timp importalizată pe CD la Deutsche Grammophon). A fost o revanşă cu vârf şi îndesat, toate cele trei reprezentaţii urcând pe piscuri de muzicalitate şi tensiune artistică anevoie descriptibile. În rolul lui Giacomo, tatăl care (în această variantă care nu ţine seama nici de istorie, nici de piesa lui Schiller, din care se inspiră) îşi denunţă fiica pentru vrăjitorie şi prea târziu descoperă că „ella è innocenta, pura”, Domingo s-a prezentat magnific, susţinut la nivel înalt şi de partenerii de scenă: minunata soprană italiancă Carmen Giannattasio (Giovanna) şi temperamentalul tenor american Michael Fabiano (Carol al VII-lea), ambii debutând pe rol cu succes deplin. Corul şi orchestra titulare ale Teatrului Regal au evoluat şi ele la altitudinea cerută de eveniment, dirijorul James Conlon confirmându-şi statutul neoficial de expert verdian. Cu a treia reprezentaţie am marcat şi o cotitură personală în agenda cronicii de faţă, întrucât am atins 250 de spectacole cu Domingo (Domingo performances) şi, vorba telegrafică a tenorului din dedicaţia pe care mi-a oferit-o la cabine: „Hope many more!”... O întâlnire-surpriză în culise, în aceeaşi perioadă, cu miticul Ruggero Raimondi (şi un selfiereuşit cu marele bas-bariton italian) a condimentat cum nu se poate mai savuros fierbintele festin muzical madrilen, de asemenea aşezonat cu două reprezentaţii de Trubadurulcu două distribuţii diferite, pe care le vom comenta cu altă ocazie. 

 

Pentru celebrarea celor 50 de ani trecuţi de la debutul veronez şi italian al lui Plácido Domingo, faimoasa Arenă a programat trei spectacole aniversare în care artistul şi-a etalat varietatea personalităţii sale incomensurabile. Ca prim eveniment, din calendarul arenian nu putea lipsi Aida, titlu dirijat de Maestrul Domingo, pe 28 Iulie, în varianta scenică istorică a începuturilor, îngrijită de Gianfranco de Bosio. Reprezentaţia (la care nu am asistat) a fost curmată în mai multe rânduri de condiţiile atmosferice duşmănoase, care însă, în urmatoarele zile, au lăsat locul unei vremi prielnice, astfel încât stagiunea a putut continua sub cerul înstelat. Astfel, stelele au avut prilejul de a-l admira pe superstarul spaniol în nu mai puţin admirabila ultimă montare a, între timp, regretatului Franco Zeffirelli: chintesenţă a spiritului romantic şi a melodramei verdiene, La traviata, întâmpinată cu aplauze şi urale şi petrecută în aceeaşi manieră de-a lungul întregii reprezentaţii. În centrul atenţiei, Germont tatăl şi-a cântat aria Di Provenza... cu obişnuita-i bonomie autoritară, emanată de siguranţa prezenţei scenice şi a emisiei vocale, ambele de o generozitate extraterestră. Alături de olimpianul patriarh, soprana americană Lisette Oropesa a debutat cu succes în Arenă, sprijinită de explozivul tenor Vittorio Grigolo (nu mai puţin vulcanic la aplauzele finale, când a îngenuncheat cavalereşte în faţa Regelui Operei, acesta binecuvântându-l hâtru şi zâmbitor)... Numeroasa distribuţie a funcţionat la turaţie ridicată: o combustie niţel obositoare doar pentru Daniel Mazzucato (Annina), în timp ce Clarissa Leonardi (Flora) şi Gianfranco Montresor (Baronul Douphol) au evoluat chiar încântător. A fost un spectacol bine închegat muzical sub bagheta omniprezentului Marco Armiliato şi, oricum, incendiar, încheiat printr-o scurtă proiecţie a portretului lui Zeffirelli, în aplauzele (nu puţine stropite de lacrimi) ale publicului şi artiştilor de pe scenă, deopotrivă... 

 

Serbările dominghiene ale Arenei au culminat cu reprezentaţia de gală din 2 August, când, în variante scenice cu decoruri şi costume, eroul nostru a evoluat în trei acte (în principiu, finale, dar cu câteva adaosuri pertinente) desprinse din trei opere diferite (toate verdiene): Nabucco, Macbethşi Simon Boccanegra. Sub conducerea muzicală a tânărului maestru Jordi Bernàcer, ansamblurile coral şi orchestral ale estivalului templu al muzicii de operă s-au dat peste cap să se ridice la expectativele unui eveniment fără precedent: un artist sărbătorindu-şi 50 de ani de la debut şi prezentându-se tot „la lucru”, după o carieră la rândul ei de o densitate şi de o valoare fără precedente, la acelaşi nivel astral al primilor paşi executaţi triumfal în urmă cu o jumătate de secol. Atunci, îl interpreta pe puccinianul Calaf, „Prinţul Necunoscut” din Turandot, alături de legendara Birgit Nilson. Acum, s-a înveşmântat în mantiile a trei figuri monarhice verdiene: împăratul asiro-babilonian, regele scoţian şi dogele genovez, tot atâtea efigii monumentale în italienitatea lor sintetică şi titulară, deşi cum nu se poate mai diferite „etnic”, cronologic şi caracterologic: un triplu prilej excelent pentru o strălucitoare trecere în revistă a nenumăratelor calităţi nu doar vocale, ci şi actoriceşti ale şi mai imperialului sărbătorit. Cele două mari arii din operele de tinereţe ale lui Verdi („Dio di Giuda” din Nabuccoşi „Pietà, rispetto, amore” din Macbeth, dublată şi dearioso-ul „Mal per me che m’affidai”) au pecetluit, în interpretarea regelui Plácido, momentele de culminaţie şi, respectiv, de abisalitate individuală ale seratei: de la lumina salvării sufleteşti prin puterea rugăciunii penitente la bezna osândei veşnice sub povara blestemului ucigaş. Însă cei doi artişti care l-au acompaniat în toate cele trei distribuţii, soprana Anna Pirozzi şi tenorul Arturo Chacón-Cruz, au contribuit şi ei cu momente solistice de mare valoare (pentru prima, scena morţii lui Abigaille şi teribilul tablou al somnambulismului lui Lady Macbeth; pentru cel de-al doilea, o vibrantă „Ah, la paterna mano” a lui Macduff şi o emoţionantă „Cielo pietoso, rendila” a lui Gabriele Adorno, toate răsplătite cu ovaţii consistente). Li s-a alăturat tânărul bas Marko Mimika, mai întâi cu dificilissima profeţie a lui Zaccaria şi mai apoi ca partener de duet al lui Domingo în impresionanta scenă a reîntâlnirii dintre Iacopo Fiesco şi Simon Boccanegra. În continuare, marele artist a condus concertato-ul „Gran Dio, li benedici” cu măreţia tragică a eroului ce se jertfeşte pentru binele colectiv: o scenă de o grandoare dramatică şi muzicală inegalabilă, meta-metaforă, totodată, a întregii îndelungate cariere a marelui artist ce şi-a consumat existenţa pentru sporirea frumosului acestei lumi... Pentru acurateţea cronicii, merită adăugat că moartea lui Simon Boccanegra a fost efectuată scenic printr-o cădere nu mai puţin veridică decât era în urmă cu zece ani, când Plácido debuta în acest prim rol de bariton din tot mai înstelata sa carieră... 

 

Reprezentaţiile areniene au dat satisfacţie şi amatorilor de sunet natural, amplificările microfonizate fiind excluse de această dată. S-a recurs, însă, la amplificări (însă într-o manieră discretă) pentru Noapte spaniolăde la Termele lui Caracalla. Seara de 7 August a marcat aşadar revenirea lui Plácido Domingo la Roma, cu acest spectacol de Antología de la zarzuelainiţiat la Verona în urmă cu doi ani şi care a făcut deja obiectul unei cronici a „Lornionului galactic”. Dirijorul Jordi Bernàcer şi tenorul Arturo Chacón-Cruz l-au însoţit în Cetatea Eternă pe inimosul Ambasador al teatrului liric spaniol, soprana portoricană Ana María Martínez completând infailibila echipă muzicală ce a redat viaţă, încă o dată, unora dintre cele mai frumoase momente din repertoriul de zarzuela. La mare şi dificilă concurenţă cu persistentul cor al cicadelor din preajma termelor, orchestra Operei din Roma a parcurs cu conştiinciozitate exoticele partituri hispanice, soliştii excelând, pe rând sau câte doi, în această muzică antrenantă spre un univers aparte din fertilul spaţiu mediteraneean. Compania de balet Antonio Gades a oferit o completare coregrafică pe măsură, impresionând adânc nu doar prin temperamentul iberic al mişcărilor în sine, ci şi printr-o sincronizare uimitoare la nivelul ansamblului. Din lista pieselor solistice nu putea lipsi, la Termele lui Caracalla, aria „No puede ser” din La tabernera del puerto, cu care Plácido făcuse furori în 1990, în primul Concert al celor Trei Tenori. Acum transpusă un pic mai jos în registru, interpretarea dominghiană s-a lăsat din nou cu fiori pe şira spinării, întrucât (şi aici merită să întrebuinţăm prezentul istoric) nimeni nu ştieşi mai ales nu poate, ca el, să exprime atât de bine dramatismul unei pagini muzicale scrise pentru o voce omenească.         Să sperăm că vom mai asculta, începând cu viitorul apropiat, multe asemenea pagini, izvorâte mai ales din preajma Mediteranei!

 

Verdi: Giovanna d’Arco.Madrid, Teatro Real. 14 (premiera madrilenă), 17 & 20 Iulie 2019. Versiune de concert. Giovanna: Carmen Giannattasio [debut pe rol şi în teatru]; Carlo VII: Michael Fabiano [debut pe rol]; Giacomo: Plácido Domingo; Talbot: Fernando Radó; Delil: Moisés Marín. Corul şi Orchestra Titulare de la Teatro Real. Dirijor: James Conlon. 

Verdi:La traviata.Verona, Arena. 1 August 2019. Violetta Valéry: Lisette Oropesa; Alfredo Germont: Vittorio Grigolo; Giorgio Germont: Plácido Domingo; Flora Bervoix: Clarissa Leonardi; Gastone de Letorières: Carlo Bosi; Baronul Douphol: Gianfranco Montresor; Marchizul d’Obigny: Daniel Giulianini; Doctorul Grenvil: Alessandro Spina; Annina: Daniela Mazzucato; Giuseppe: Max René Cosotti; Un mesager/ Un servitor: Stefano Rinaldi Miliani. Dirijor: Marco Armiliato. Mizanscenă şi decoruri: Franco Zeffirelli. Costume: Maurizio Millenotti. Coregrafie: Giuseppe Picone. Lumini: Paolo Mazzon. Dirijorul corului: Vito Lombardi. Coordonator balet: Gaetano Petrosino. Director de scenă: Michele Olcese. 

 

*** Placido Domingo’s 50th Anniversary Gala.Verona, Arena. 4 August 2019. Nabucco: Sinfonia; Act III: Va, pensiero; Oh chi piange?... Del futuro nel buio discerno; Act IV [Zaccaria: Marko Mimica; Nabucco: Plácido Domingo; Fenena: Géraldine Chauvet; Ismaele: Arturo Chacón-Cruz; Anna: Elisabetta Zizzo; Abigaille: Anna Pirozzi; Gran Sacerdote di Belo: Romano Dal Zovo; Abdallo: Carlo Bosi]. Macbeth, Act IV [Macduff: Arturo Chacón-Cruz; Malcolm: Carlo Bosi; Lady Macbeth: Anna Pirozzi; Un Dottore: Romano Dal Zovo; Una Dama: Lorrie Garcia; Macbeth: Plácido Domingo]. Simon Boccanegra, Act II: O inferno!... Amelia qui!... Sento avvampar nell’anima; Tu qui?... Parla, in tuo cor virgineo; Figlia?... Vecchio inerme il tuo braccio colpisce?; Act III: M’ardon le tempia... Chi veggo!... Gran Dio, li benedici. [Gabriele Adorno: Arturo Chacón-Cruz; Amelia: Anna Pirozzi; Simon Boccanegra: Plácido Domingo; Fiesco: Marko Mimica]. Dirijor: Jordi Bernàcer. Regia: Stefano Trespidi. Scenografie şi lumini: Ezio Antonelli. Coregrafie: Giuseppe Picone. Dirijorul corului: Vito Lombardi. Director de scenă: Michele Olcese. Coordonator companie balet: Gaetano Petrosino. 

 

*** Noche española.Roma, Termele lui Caracalla. 7 August 2019. Ana María Martínez, Arturo Chacón-Cruz. Compania de balet Antonio Gades. Orchestra Teatrului de Operă din Roma. Dirijor: Jordi Bernàcer.