Apariție editorială de dată foarte recentă, volumul Grup sburător. Trăitul și scrisul împreună în cenaclul lui E. Lovinescu vizează, într-un demers critic de înaltă rigoare academică și intelectuală, o temă și un domeniu de cercetare care promit să restituie istoriei literare o parte însemnată din cuprinderea sa, dar totodată discretă și fragilă în consistența sa materială, pe care cenaclul literar, văzut ca organism complet și complex, cu multiplele pulsații sincronice de viață-comunitate-literatură, îl constituie astăzi. După un debut semnificativ în 2010, prilejuit de apariția studiului dedicat romanelor lui E. Lovinescu, Cuvintele care ucid. Memoria literară în romanele lui E. Lovinescu, Ligia Tudurachi revine, într-un demers de extindere și specializare, asupra criticului român dintr-o perspectivă ce privilegiază mai cu seamă o poziție lăsată în umbră a acestuia, și anume aceea de amfitrion al cenaclului Sburătorul. În jurul unui profil recuperabil din unghiuri multiple, al unui ritm de viață cotidiană și familială, al unei personalități controversate ce a clădit acest mit personal al singurătății, ori al unei politici individuale întemeiate pe susținerea și practicarea conflictului în interiorul și înafara grupării, se compune totodată și modul de viață al cenaclului care trăiește prin acesta și căruia Lovinescu însuși îi stabilește, cu totul asumat și nebănuit, un regim de existență colectiv, restrâns în final în formula paradoxală a comunului, înțeles aici ca ,,o voință a vieții împreună, sub forma unei sincronizări spontane dorite cu ritmurile celorlalți” (p. 72). 

 

Strâns legată de ideea unei ,,comunități pasionale”, existența cenaclului este alimentată constant de acest patos al vieții comune care pe de o parte susține într-o ordine tainică ambianța și regulile de conviețuire ale comunității, iar pe de cealaltă parte ajunge să întrețină, într-o dialectică literatură-viață aproape anulată, chiar o ,,scriitură comună”, o ,,gândire împărtășită”, fără să topească totuși singularitatea creatoare și libertatea fiecărui individ. Ce presupune acest ,,comun” ambivalent și tăinuit, cum funcționează el și cum străbate acesta pe de-a-ntregul acest corp plural simfonic, din intimitatea lui până să ajungă să se materializeze tainic și să capete expresie literară, sunt întrebări care își caută un răspuns și care nu rămân, în cele din urmă, fără dezlegare. 

 

Constituit în jurul a trei nuclee principale Viața, Comunitatea și Literatura asupra cărora analiza cenaclului Sburătorul converge, volumul umărește într-un demers analitic rafinat și complex, perspectivele sociabilității cenaculare care pulsează concomitent ,,între scris și trăit, între gestul individual și comunitatea care îl susține, între prezența intelectuală și cea afectivă, între afirmarea auctorialității și trăirea ei sensibilă, în mijlocul celorlalți și în relație cu ei” (p. 19), restrângându-se și aprofundându-se constant, dinspre o optică a amănuntului revelatoriu (un gest, o urmă, o poziție a corpului ori un lucru), înspre o optică a mecanismului ascuns (o ierarhie intuibilă, o contaminare discretă, un mecanism de control mascat). 

 

Astfel, câtă vreme numele cenaclului Sburătorul permite o investigare simbolică cu multiple deschideri (patru identificate de criticul clujean la scriitorii de la cenaclu, formulate de aceștia cu diverse prilejuri), acesta devine un mecanism interesant de semnificare, atâta vreme cât, numai metafora ,,coliviei cu sburători” pe care autoarea o identifică la cenaclistul Bogdan Amaru, printre altele, leagă la nivel metaforic numele cenaclului de însăși valoarea tensională a vieții în comun, resimțite totodată ca protecție și prizonierat, ca libertate individuală securizată și contrângere colectivă. 

 

Pusă sub semnul încărcăturii tensionale pe care comunitatea ca mod de existență o presupune în sine, experiența însăși a vieții de cenaclu antrenează în acest caz, relevă autorul volumului, o serie de emoții și tipare afective mai curând negative, în orice caz contradictorii, care, în cazul Sburătorului sunt susținute în mod particular de însăși politica distantă și conflictuală pe care criticul Lovinescu o proiectează discret și o practică în mod susținut. Acest mod de existență aproape în negativ ce diferențiază cenaclul lui Lovinescu de celelalte cenacluri care au marcat istoria noastră literară (în special Junimea, la care autorul face referiri constante pe parcursul cărții), ajunge în cele din urmă să primească o investiție de valoarea majoră într-o analiză a vieții în comun ce sfârșește în paginile acestui volum prin a reliefa chiar unitatea și coeziunea unui grup în interiorul căruia un mecanismul psihologic particular și paradoxal precum cel al conflictului consumat, devine eficient și este înregistrat ca un real succes.

 

Astfel, criticul reface într-un capitol inițial drumul și prima vizită în casa lui E. Lovinescu, urmărind parcurgerea acestui drum ca pe o ,,experiență a scării” ce prilejuiește apariția primelor impresii negative, a angoasei și neliniștii. Experiența profund urbană a ,,vestibului, soneriei și servitoare” devine în acest caz aproape o ,,inițiere traumatizantă” (p.33), susține autorul volumului, o inițiere ce pregătește debutantul pentru viața în comunitate de mai târziu a tânărului scriitor. Alături de celelalte mici practici ceremoniale ale inițierii, lectura cu voce tare în fața celorlalți și plânsul, ca reacție frecventă în istoria ședințelor Sburătorului(cu referire la cele trei articole cuprinse de Lovinescu însuși în Memoriiși Agendelegrupului, Lacrima, Gustul lacrimilorși Calitatea emoției), apare în acest sens legată de viața de cenaclu o formă de agresiune pe care Ligia Tudurachi o supune analizei nu doar din perspectiva celui ce se simte vulnerabil prin împărtășirea publică a propriului scris, ci și din perspectiva celui care sacrifică spațiul intim și privat, al propriei case, ,,formalizându-și viața după ritmurile propriei pasiuni” (p. 77). Glisând din nou perspectiva analizei, autoarea descrie mai departe, apariția ,,unui proces gradual de destabilizare” (p.46) a celor care vin să ia parte la ședințele de cenaclu, un proces radiografiat de aceasta prin înregistrarea afectelor pe care membrii ce au trecut prin acest întreg și epuizant proces de inițiere le consemnează în aminitiri. Astfel, urcarea scărilor, întâlnirea cu Lovinescu, experiența lecturii cu voce tare, toate culminează cu descătușarea nervoasă exprimată prin lacrimi, și funcționează în această logică aproape ca un scenariu repetabil pe care, aspiranzii la un loc în rândul membrilor grupării, îl cunosc nu întotdeauna direct, ci ajung chiar să îl preia indirect, din presă și lectura memoriilor confraților literari. Astfel, din moment ce această întreagă manifestare emoțională ajunge să funcționeze nu ca reacție spontană, ci ca una provocată, indusă, ea începe să fie recunoscută din acest punct nu atât ca simplă relație cauză-efect, cât ca adevărată ,,marcă a grupului”. 

 

De vreme ce există în acest mecanism al cenaclului sburătorist o emoție ce configurează viața de cenaclu, există totodată și o ,,marcă” aparte a atmosferei ședințelor din casa lui Lovinescu, toate surprinse în capitolul Ambianța, unde autoarea studiului întreprinde și o foarte detaliată configurație a spațiului de activitate al scriitorilor. De la poziția mobilierului și dinamica locurilor, la ,, culoarea fantasmată a bibliotecii” criticului, la fereastra de lângă biroul amfitrionului, întotdeauna opacizată, într-o situare dezinteresată față de dinamica și spectacolul străzii, toate participă la configurarea locuinței lovinesciene ca un cadru al vieții comune, condensând înăuntrul acestei construcții a retragerii în lume, așa cum este privit cenaclul, comunitatea cu ritmurile diferite pe care le însumează și ierarhiile interne nerostite ale acesteia. De altfel, un capitol mai departe(Conviețuirea. Reguli de viață comună), conceptul de idioritmiepreluat de la teoreticianul vieții în comun, Roland Barthes, stabilizează și clarifică întocmai acest fenomen al ,,ritmării împreună” pe care orice comunitate, inclusiv cea literară, îl presupune.

 

Privilegiind într-o altă secțiune a cărții o analiză aritualurilor lecturii, autoarea apelează la potențialul scenic al unei astfel de practici pe care, într-o schemă interpretativă minuțioasă a amănuntului scenic, ca situarea în cameră ori efectul luminii, al amănuntului gestual, corporal și verbal, aceasta îl valorifică nu atât pentru a prilejui o descriere fenomenologică a lecturii, cât pentru a stabili un model de sociabilitate comparabil cu tipul de raport privilegiat de modelul tragediei antice. Nu este pentru prima dată pe cuprinsul acestui volum când criticul clujean investește într-o scenă de acest tip întreaga armătură a amănuntului semnificativ cu o intuiție remarcabilă și un spirit de observație de precizie. Astfel, pentru a configura tiparele afective ale grupului autoarea reconstruia perspectiva interioară a debutantului recurgând la o descriere amănunțită asemănătoare, a experienței traumatizante a lecturii în fuziune permanentă cu portretul schițat al criticului pe care îl trădează ochii, transferabilă și micului Budha, statueta de pe etajeră (încadrabilă în rândul obiectelor fetiș ale grupului de care se ocupă separat într-un capitol ulterior), și nu în ultimul rând în legăură cu atmosfera familială, ,,mic-burgheză” a apartamentului, cel ce întreține senzația inconfortabilă a unei violări de intimitate. 

 

Cu o cercetare cantitativă asupra relațiilor de la cenaclu se deschide partea a doua a volumului ce are în vedere de data aceasta comunitatea. Surprinzând ,,încrengătura sburătoristă a relațiilor”, analiza pune în lumină această politică a cenaclului de orientare spre exterior, spre noii membri, relevând astfel desenul unei hărți complexe. Există în această ordine de idei transferată dinspre Lovinescu însuși o dimensiune a ,,sociabilității neutre” în interiorul grupului sburătorist la care pe de o parte contribuie chiar ,,mitului însinguratului” care se țese în jurul personalității lovinesciene. De o relevanță conexă este și scoaterea în lumină a unei politici a conflictului (Politica lovinesciană a conflictului) practicate de mentorul grupării, adaptabilă de-a lungul anilor de existență ai cenaclului la dinamica grupului. Cele trei tipuri de practici conflictuale identificate și analizate în acest volum (consumarea internă a conflictelor, externalizarea lor în perioada 1926-1930 și promovarea acestora prin intermediul portretelor controversate pe care însuși criticul le practică în Memorii II), se dovedesc a avea un rol de coeziune și apropiere pentru comunitatea de scriitori, relevantă în contiurarea unei psihologii particulare a grupului, dar și a mentorului însuși. Astfel, modul de constituire al mitului personal al însinguratului, este diagnosticat de criticul clujean ca nevoie de distanțare, o nevoie pe care Lovinescu o resimte în raport cu tiparul afectiv, vizibil încă din copilărie, identificat de acesta la un alt mare critic, Maiorescu.  

 

Câtă vreme cenaclul nu exclude o experiență fizică reală, există în acest sens chiar o dimensiune a iubirii (Iubirile), un ,,eros de cenaclu”, pe care Ligia Tudurachi îl configurează într-o manieră subtilă, reinvestind într-o analiză centrată preponderent pe corporalitate și valorile ei. Ca secvență referențială, analiza divanului, pe care scriitoarele cenaclului îl ocupă în mod sistematic,  relevă perspectiva unui contact fizic mediat cu mentorul însuși, care, se pare, în timpul liber dinafara programului de cenaclu preferă același divan pentru lectură și alte activități cotidiene. O urmă a prezenței, stofa tocită a unui mâner, o pernă care și-a pierdut din aspect odată ce corpul greu, masculin, a luat-o în folosință, toate acestea devin elemente active în constituirea unei încărcături emoționale particulare în raport cu instanța masculină autoritară. Transpare astfel, ,,ideea unei comunități realizate pe un plan senzorial și fizic” (p. 209) ce devine, în această perspectivă, semnificativă chiar și în conturarea unei educații ,,tehnice” a corpurilor pe care cenaclul este capabil să o susțină.

 

Alocând capitolul final al acestei secțiuni unei discuții referitoare la o posibilă ,,mitologie a copilului de cenaclu”, în care Ligia Tudurachi inventariază cazul Monica Lovinescu, transpare ideea ,,percepției literaturii ca familie”, dar și multitudinea de complexe pe care o asemenea relație le poate genera din perspectiva celui ce crește având privilegiul atmosferei cenaculare (resimțiti totodată și ca obligativitate). 

 

Cel din urmă grupaj, este alocat, așadar, scrisului împreună în cenaclu (Literatura). Înaintând de la funcția pseudonimului cu implicațiile sale adiacente la nivelul conștiiței de sine a scriitorilor, așa cum se realizează acestea în cadrul cenaclului lui Lovinescu, spre perspectiva constituirii unor preliminarii ale scrisului marcate și alimentate de viața de grup, puse sub semnul unei ,,gândiri la comun” și chiar a unei ,,contagiuni în scris”, criticul clujean sesizează și propune spre analiză forme de împărtășire cenaculară ce ajung să redimensioneze chiar, la acest nivel, lectura operelor însăși, cum este cazul romanelor lui Camil Petrescu, spre exemplu. 

 

Există redimensionată în acest remarcabil studiu o existență cenaculară pulsatorie, configurată într-o pendulare continuă trăitși scris, restrânsă în formula generică a ,,literaturii ca formă de viață”, așa cum criticul Angelo Mitchievici, cel care semnează postfața acestei cărți, o surprinde. Configurând cu deplin rafinament intelectual organismul cenacular ca unul ce își alimentează permanent existența din rețeaua viață-comunitate-literatură, volumul Grup Sburător. Trăitul și scrisul împreună în cenaclul lui E. Lovinescu restituie uneia dintre cele mai marcante grupări literare din literatura româna, într-un demers valoros, identitatea de profunzime, întrezărind permanent, dincolo, în mecanismul său secret, figură suverană, cea a amfitrionului și a maestrului E. Lovinescu.