Victor Cupșa, mărturisitorul
Basarab Nicolescu
Sîntem în faţa unei cărţi surprinzătoare, scrise de un mare pictor din exil[i].
Victor Cupşa s-a născut în 1932. În anii 1950-1955, a studiat la Facultatea de Medicină Veterinară din Arad. El urmează în paralel cursurile Şcolii de Desen şi Pictură. Stabilit la Oradea, îşi continuă studiile de artă după sfatul sculptorului Iosif Fekete. Participă la expoziţii de grup în regiunea Oradea. Prima expoziţie personală are loc la Bucureşti, în 1962. În 1965 i se decernă Premiul Tinerei Picturi, care îi dă dreptul de a reprezenta România la cea de a patra Bienală a Tinerilor Artişti de la Paris. Victor Cupşa decide să rămînă în Franţa. În 1967, el a solicitat azil politic şi s-a stabilit la Paris. În 1977 a obţinut naţionalitatea franceză.
În 1970 are loc expoziţia sa „Spaţiul Metaobjectal” la Muzeul de Artă Modernă din Paris. Începînd din 1974, mai multe expoziţii personale se succed în Aix en Provence, Galerie des Maîtres Contemporains; Galeria Atelier Mensch, Hamburg (1974); este invitat de Gérald Gassiot-Talabot şi Jean-Louis Pradel să participe la « Mythologies quotidiennes » la Muzeul de Artă Modernă din Paris (1977); Galeria Le Triskèle, Paris (1978); Galeria pictorilor europeni, Cannes (1978); Galerie Pierre Lescot, Paris (1980); expoziţie amplă (şaizeci şi şapte de picturi) la Annecy, sălile fostului Centru Cultural (1981); Galeria Raphaël din Frankfort (urmată de o a doua expoziţie la Geneva); expoziţie personală la Château Sainte-Barbe din Fontenay-aux-Roses (1982). Între 1980-1985, colaborează cu Galeria „Bourg de Four 19” de la Geneva.
Pe parcursul perioadei 1974-1980 apar în presa de specialitate sau generalistă, mai multe studii majore cu privire la opera sa: Jean-Louis Pradel, Jean-Clarence Lambert, Basarab Nicolescu, Gérald Gassiot-Talabot, Paule Gauthier, Jean Bocognano, Jean-Marie Dunoyer şi Jeanine Warnod.
Cartea lui Victor Cupşa este surprinzătoare, deoarece nu este o carte despre pictură aşa cum ne-am fi aşteptat. Titlul cărţii este ales în mod just a fi Drum prin tablouri. De fapt, întablouri, printretablouri şi dincolode tablouri.
Cu mare fineţe, autorul ne descrie un labirint al trăirilor sale prin intermediul notelor prezentate într-o ordine nu neapărat cronologică despre pictură, desigur, dar de asemenea despre munţi, despre cai, despre amintirile din copilărie, despre sistemul comunist din România, despre viaţa politică în Franţa, despre tradiţie şi modernitate. El încearcă să găsească ieşirea din labirint. Victor Cupşa nu judecă, în ciuda unor afirmaţii care par tranşante. El mărturiseşte, pentru a încerca să îşi înţeleagă destinul.
Rezultatul este fascinant.
Datele despre expoziţiile sale, despre întîlnirile cu renumiţi critici de artă, despre vizitele la atelierul său sînt importante pentru reconstituirea traiectoriei unui mare pictor. Amintesc doar savuroasa vizită făcută de Mircea Eliade la atelierul său. Victor Cupşa realizează destul de tîrziu cauza răcelii neaşteptate a lui Eliade, după ce pictorul făcuse o tiradă împotriva « omului nou » …
Victor Cupşa este necruţător cu arta contemporană. El avea avantajul de a nu depinde financiar de vînzarea operelor sale deoarece îşi cîştiga existenţa ca medic veterinar şi putea deci avea o poziţie independentă, cu o privire detaşată asupra artei. Pentru el, arta contemporană se îndepărtează din ce în ce mai mult de sens şi de transcendenţă, devine o artă de consum menită a aduce bani directorilor de galerii, care comandă ceea ce pictorii trebuie să producă.
Nu este de mirare că Victor Cupşa a traversat perioade de mari îndoieli privind rostul artei în societatea contemporană mergînd pînă la decizia de a nu mai picta. Din fericire, aceste perioade au fost abolite prin revenirea nevoii de a mărturisi prin artă.
De asemenea, nu este de mirare pasiunea care îl animă pentru munţi şi cai.
Munţii îi dădeau aerul pur al înaltului, dincolo de poluarea materială şi spirituală a oraşelor. Ei sînt o prezenţă constantă în pictura sa, de o mare pregnanţă simbolică. Într-un studiu, am comparat munţii din pictura sa cu celebrul Munte Analog al lui René Daumal.
Iar caii îi dădeau sentimentul de comuniune pe care nu îl mai putea încerca cu semenii lui umani. Specialist al cailor de rasă arabă, Victor Cupşa poseda trei cai albi, semnul distinctiv al fermei în care s-a retras, cu soţia sa, departe de vîltoarea Parisului. Îi vedeam de departe cînd mergeam în vizită la el, ca o imagine de vis. Şi nu voi uita niciodată momentul în care pictorul a apărut pe calul său alb la nunta lui Gheorghe Zamfir, ca un cavaler desprins din basme.
Pasajele privind viaţa în regimul comunist în România, cu imensa suferinţă, au şi o mare valoare pedagogică pentru tinerii din România care nu cunosc aproape nimic din trecutul apropiat al ţării lor. Ei trăiesc în altă lume. Aceste pagini ar trebui citite în şcoli. Omul fără memorie este un om neîmplinit. Dar pasajele despre România de după 1989 nu sînt mai pline de lumină. Deriva morală a societăţii post-comuniste îl întristează şi îi provoacă dezgust. Paginile despre Doina Cornea, exemplu de rectitudine morală, sînt emoţionante în acest context.
Victor Cupşa este un privitor atent şi al vieţii sociale şi politice în Franţa, presupusă a fi un exemplu de ţară democratică. Dezamăgirea pictorului este mare văzînd compromisurile şi minciunile stîngii franceze şi violenţa « vestelor galbene ».
În fond, Victor Cupşa se simte un străin şi în ţara în care s-a născut şi în ţara care l-a adoptat. Este o stare interioară paradoxală pe care au cunoscut-o bine mulţi intelectuali din exil.
Contextul acestor consideraţii permit lui Victor Cupşa să poarte o privire acidă asupra contorsiunilor istorice în general, al ororilor, minciunilor şi compromisurilor fără număr, al uimitoarei capacităţi ale fiinţei umane de a uita, ale misterelor şi crimelor lăsate neelucidate pînă astăzi. Îndemn cititorul să citească splendidul capitol „«Ruinurile» de la Elsinor”, extraordinar dialog intre Hamlet şi Victor Cupşa. Concluzia este sumbră: „Să nu se creadă, Doamne fereşte, că mă consider niscai proroc şi să nu mă trataţi drept Casandră, nu fac preziceri, nu am dar de previzionist, nu fac decît să privesc cu atenţie în jurul meu, să judec fără complezenţă şi să trag concluzii prudente. Soluţiile avansate de politicieni şi marea finanţă nu fac decît să difere problemele, să le ascundă sub preş, să le acumuleze, să le întîrzie, ceea ce va face ca explozia să fie cu atît mai cumplită.”
Dezamăgit de fiinţele umane, pictorul găseşte comuniunea perfectă în relaţia cu calul său preferat, Hortal. În capitolul „Hortal” talentul de scriitor al marelui pictor atinge culmi metafizice. „El m-a făcut să descopăr ceea ce ascuns în subconştient, prezent în instinct, purtam deja în mine fără să îndrăznesc să concretizez, fără să mă încumet a-l traduce în cuvinte [...] - scrie Victor Cupşa. Paşii lui Hortal, inaudibili, se pierd în praful fin al celor două urme paralele care ne duc spre liziera unei păduri. Drumul se transformă în cărare, denivelarea crescîndă urcă mereu, ajungînd într-o poiană de vis. După zona de umbră al unui braţ de pădure care o închide, luminozitatea brutală a soarelui în plină faţă, mă face să închid ochii… Era în 1944 la început de toamnă; eram pe acest drum cu bunicul pentru a arunca un ochi asupra celor două mînze pe care le-a pus în păşunat de vară, împreună cu cele ale altor mici proprietari. De-acum vara trecuse. Ar fi trebuit să reintre în curînd, să se întoarcă acasă. Una era murgă închis, cealaltă murgă cireşie. Cu nici o lună mai tîrziu a trecut frontul… s-au pierdut în vîltoare ca atîtea altele; nu le-am revăzut Închid pleoapele din cauza soarelui, Hortal nechează, îşi poartă urechile în direcţia stejarilor care formează o insulă în mijlocul poienii la o sută sau două de metri. Un grup de cai staţionează la umbră, mînzele bunicului sînt prezente şi ele. Hortal le-a văzut şi vrea cu tot dinadinsul să se apropie, dar mînzele nu sînt ale bunicului, sînt caii unui prieten unde ne opream din cînd în cînd. Nu eram mirat; mi se întîmpla să mă pierd uneori într-un domeniu fără hotar, eram la limita unei frontiere invizibile de care nu se putea trece pentru că era de netrecut. Întoarcerea era singura soluţie care ne rămînea, singura posibilitate. Era în ordinea lucrurilor, imperativă. Oprire în faţa unei linii limită; nu exista cărare care să ducă mai departe. ” Hortal îl ajută să traverseze zidul timpului. Timpurile se amestecă, sînt concomitente, într-un alt nivel de Realitate. Pictorul făcea confidenţe lui Hortal, confidenţe care nu puteau fi făcute nimănui altcuiva. Hortal asculta şi înţelegea.
Moartea lui Hortal este descrisă în pagini antologice: „A murit în rolul lui, la locul său, într-o lume unde rari sînt cei care mai sînt acolo unde le este locul, şi mai rari cei care vor să rămînă unde sînt, toată lumea jinduind să devină altceva decît ce este, decît ce poate, să aibă altceva decît ce are. Hortal a plecat sub şeaua lui şi la locul lui. Presupun că este motivul echilibrului mental pe care l-a manifestat în toate împrejurările. Mai avea puţin pînă a împlini douăzeci de ani şi s-a retras într-o dimineaţă scînteietoare de început de iarnă cînd ferigile pădurii, gamă infinită de ocru-galben, roşu ruginiu, pămînt de Siena ars, umbră brună pe fondul albului zăpezii sub soare rece, ascundea grupuri de cerbi. S-a dus cu demnitatea seniorului care a fost pînă la ultimul suflu, pînă cînd pămîntul i s-a sustras de sub copite; s-a clătinat cu mişcări neîndemînatice, el care avea un echilibru fără cusur, un mers fiabil în toate împrejurările; a basculat spre stînga, a încercat să se reechilibreze tremurînd panicat, încă o deplasare la stînga pentru a cădea cu toată greutatea în faţă şi apoi pe flanc, cu piciorul meu prins sub el. Totul în cîteva secunde. Am fost traversat ca de o fulgerare : moare. E pe punctul de a muri ! Am înţeles imediat că-i venise ceasul şi că nu pot face nimic. Că nimeni nu mai poate face nimic. A ridicat capul, a nechezat într-un fel cum nu am auzit niciodată să necheze un cal. A mai făcut un efort ridicîndu-se pe anterioare, crupa şi posterioarele nu l-au urmat, a rămas un moment aşezat, suficient pentru a mă pune pe picioare. Eram pierdut, nu ştiam ce trebuia să fac. I-am prins dîrlogii aproape de gură pentru a-l susţine, îi strigam numele, îl imploram să nu abandoneze, să se ridice. Un efort violent a părţilor posterioare l-a repus într-o poziţie nefirească cu oribilă incoordonare a mişcărilor, pentru a se prăbuşi din nou, fără nici un reflex de protecţie. A căzut pe flancul stîng, în cruciş la baza unui stîlp de susţinere al gardului, care i-a împiedicat alunecarea pe panta udă pe care ne găseam. Era întins cu membrele ţepene, cîteva contracţii spasmodice în sacade. I-am luat capul în poală, îl ţineam strîns pentru a-i prezerva arcada însîngerată în urma impactelor. Ştiam că e inutil dar nu mai raţionam, aş fi vrut să cred în minuni. Nu a intervenit nici un miracol. [...] S-a strecurat în neant sub ochii mei, ţeapăn în răceala imobilă a soarelui limpede, rece, într-o zi de iarnă frumoasă, de neuitat.” După moarte, Victor Cupşa îl revede des pe Hortal: „Se afla în faţa mea dar la distanţă, era-n picioare, voiam să-l ating şi nu puteam; era drept, mîndru, minunat ca-n zilele de-altădată. Mă privea ca în vremurile bune, penetrant, atent, parcă nostalgic. Era în picioare fără şea, fără frîu, nici căpăstru. Unde-i era harnaşamentul ? Cine i-a scos şeaua şi cînd ? Voiam să-l ajung dar se îndepărta repede, galop săltăreţ, nări dilatate cu capul în vînt, portul cozii atît de caracteristic rasei, la verticală. Ştiam că e grăbit să găsească mînzele bunicului, ştiam că le caută, murga brună şi murga cireşie, voiam să-i fug pe urme, să-l readuc, dar eram împietrit, paralizat, corpul inert nu răspundea, voinţa nu-mi servea la nimic.”
Cuvintele de la sfîrşitul cărţii sînt simple dar de mare semnificaţie pentru ceea ce vrea să ne transmită Victor Cupşa, mărturisitorul: „Fiind de la noi şi cunoscîndu-i de cînd eram copil, mi-am ales ca îndreptar de conduită un martir şi un sfînt: Iuliu Maniu şi Iuliu Hossu (numai pentru a putea trăi la umbra abnegaţiei şi a curajului lor). De asemenea pe părinţii mei, Iulia şi Victor care au avut de dus partea lor. Ce spun aici şi acum, poate să pară anacronic, dar nu este. De la o vreme, ocrotit de privilegiul vîrstei, trăiesc mai mult cu morţii pe care i-am iubit.”
*Prefaţă la cartea Victor Cupşa, Drum prin tablouri, Junimea, Iaşi, 2019.
[i]A se vedea site-ul Internet al pictorului