Se impune să precizez, dintru început, că autorul biografiei „necunoscute“ a lui Titu Maiorescu este unul dintre cei mai apreciați discipoli ai mentorului Junimiiși, anume, profesorul de literatură și estetică literară, Mihail Dragomirescu (1868–1942).

 

Titu Maiorescu, inițial, a avut mare încredere în discipolul său, pe care l-a publicat în revista Convorbiri literare, apoi, l-a trimis la studii în străinătate, l-a îndemnat și susținut să promoveze un doctorat, ceea ce nu s-a întâmplat, i-a citit cartea privitoare la Eminescu și critica științifică, care nu l-a convins.

 

În anul 1895, când Titu Maiorescu se retrage definitivde la conducerea revistei Convorbiri literare, tânărul profesor Mihail Dragomirescu se aștepta să-i fie încredințate destinele acestei publicații.

Lucrurile iau, însă, o altă turnură, iar conducerea revistei este încredințată unui comitetde specialiști în istorie, filosofie și geografie.

 

Atunci, întâia oară, simte profesorul Mihail Dragomirescu o anume detașare a lui Titu Maiorescu față de toate eforturile depuse de fostul său colaborator.

 

În calitate de colaborator al Enciclopediei Astrași la invitația specială a lui Corneliu Diaconovici, profesorul și criticul literar Mihail Dragomirescu elaborează una dintre cele mai completeși mai exactebiografii a lui Titu Maiorescu.

 

Bazându-se pe o cunoaștere, în detaliu, a operei și biografiei marelui cărturar și om politic, Mihail Dragomirescu consemnează tot ceea ce are o profundă semnificație în devenirea personalității întemeietoare a lui Titu Maiorescu.

 

Biografia aceasta, necunoscută pentru mulți, nu conține nici măcar o nuanță de subiectivism, cum ne-am fi așteptat.

 

E un semn al distincției și demnității umane și intelectuale, atât de rar întâlnit în cultura română.

 

*

 

Titu Maiorescu

(sau Titu-Liviu, câtă vreme a fost în viaţă tatăl său, Ioan Maiorescu)

 

N[ăscut] 15 februarie1840 în Craiova. În 1848, din cauza revoluției (tatăl său fiind trimis în pripă la Frankfurt) părăsi împreună cu mamă-sa ţara, prin București, la Braşov, unde stătu patru ani la unchiul său, protopopul, mai pe urmă episcop, I. Popazu, şi urmă clasele primare şi prima clasă gimnazială la gimnaziul român de curând înfiinţat. În 1852 merse la Viena, unde intră în gimnaziul Academiei Teresiane şi urmă din clasa a II-a până la depunerea examenului de maturitate (1852-1858). În ultimii doi ani fu primul premiat şi primit printre interni. În 1858 îşi continuă studiile la Berlin, fiind înscris totodată şi la Paris. Îşi trecu doctoratul (teza: De Herbarti philosophia. Berlin, 1859) la Giessen, iar licenţa în drept (teza: De jure dotium) la Paris în noiembrie, 1861. În răstimpuri ţine (septembrie 1859) o conferenţă publică la Sf[ântul] Sava contra socialismului, iar mai apoi la Berlin, mai multe conferenţe în cerc restrâns, şi una publică în favoarea monumentului lui Lessing. În 1861 publică Einiges philosophische in gemeinfasslicher Form (VII, 248 p. in 12°. Berlin, 1861), un mic sistem de filosofie, în care iese la iveală caracteristica întregii sale activităţi: tendinţa de a aplica înaltele probleme ale filosofiei la viaţa actualităţii şi de a le da astfel o putere de viaţă, ce le face interesante pentru toţi.

 

Deşi această activitate atrage atenţiunea cunoscătorilor, care vor să-l reţină în Germania, se reîntoarce totuşi în ţară (decembrie 1861), unde în ianuarie 1862 face prelegeri libere de estetică la Universitatea din Bucureşti. În iunie 1862 e numit supleant la Tribunalul Ilfov, în octombrie procuror la acelaşi tribunal, iar în noiembrie director al liceului şi profesor de istorie la Universitatea din Iaşi. În ianuarie 1863 trece de la catedra de istorie la cea de filosofie, în februarie e numit membru al comitetului de inspecţiune şcolară din Moldova, iar în octombrie director al institutului pedagogic de la Trei-Ierarhi și rector al Universității din Iaşi (cel dintâi al acestei universităţi). În acest timp rămâne ca membru al Societăţii filosofice(secretar C.L. Michelet, iar printre membri Lassalle, Kuno Fischer, Vera, David Strauss, Rosenkranz), la al cărui organ Der Gedanke colaborează din când în când (spre exemplu în vol. III, fasc. 1, articolul Über des Herbartianers Cornelius theologische Grundgedanken), fără a se arăta însă discipol fervent al hegelianismului, ce era cultivat cu predilecţie în acea societate. În ţară pe de altă parte se distinge prinsusţinerea învăţământului clasic şi îndeosebi al limbii latine, şi anume în dizertaţiunea:Pentru ce limba latină este chiar în privinţa educaţiuniimorale studiul fundamental în gimnaziu?model dedizertaţie şi care nici în privinţa fondului nu şi-a pierdut încă actualitatea. O publică în Anuarul gimnaziului şi internatuluidin Iași pe anul școlastic 1862–1863,cea dintâi lucrare de acest fel în ţară la noi şi pe care o întreprinde ca director al acelui liceu. Acelaşi spirit de propăşire îl face să publice, în calitate de director al institutului de la Trei-Ierarhi, Anuarul institutului Vasile Lupu (şcoala normală de la Trei-Ierarhi) din  Iaşi, pe anul şcolar 1863–1864. În elgăsim cea dintâi încercare pedagogică raţională la noi pentru predarea limbii române:Regulile limbii române pentru începători,unde aplică procedeul de a pleca de la exemple pentru a ajunge la stabilirea regulilor. Dar activitatea de înaintare ce desfăşură, atât pe terenul ştiinţific cât şi pe cel administrativ, nu putea trece fără opoziţiune. Anul 1864 este un an de nelinişte şi amărăciune. I se înscenează un proces pentru abuz de putere. Primeşte un vot de blam de la majoritatea consiliului profesoral al universităţii şi demisionează de la rectorat; apoi e suspendat din funcţiune în timpul judecăţii procesului. Este însă achitat şi reintegrat în 17 mai 1865. Dar nu se descurajează. Ca să se poată susţine (e însurat şi are doi copii) în timpul procesului, trebuie să facă avocatură, dar în acelaşi timp ţine conferenţe publice şi contribuie la formarea acelei atmosfere, în care se pun temeliile societăţii Junimea (1865), al cărei suflet este. Cu cât este mai mare opoziţia ce întâmpină şi după stingerea procesului din partea celor care iubeau forma goală şi dispreţuiau adevărul, cu atât se întăreşte la luptă mai mult. Trei chestiuni puteau deştepta interesul şi cereau o orientare de direcţiune: limba, literatura şi politica. Prin Despre scrierea limbii române, Iaşi (1866) atacă etimologismul greoi al lui Cipariu, relevă insuficienţa ştiinţifică a celor ce-l susţin, şi îndrumă evoluţiunea spre ortografia Academiei şi spre fonetismul de astăzi. Prin Poezia română, Iaşi, 1867, publicată, ca şi studiile ce va mai scrie, mai întâi în Convorbiri literare (revistă pe care o înfiinţează împreună cu Iacob Negruzzi, V. Pogor, P.P. Carp şi Th. Rosetti la 1 martie 1867), izbeşte în forma goală a literaţilor, care îşi închipuiau că e destul ca cineva să fie român, pentru ca să fie în același timp şi poet. Şi în fine prin Contra școalei lui Bărnuţiu,Iaşi, 1868, nimiceşte temelia teoretică a ultranaţionaliştilor, arată absurditatea lui Bărnuţiu, care combătea domnul străin şi susţinea republica, deopotrivă împărţirea pământurilor între cetăţeni şi desfiinţarea religiunii creştine. În toate aceste critici este călăuzit de o idee: respectul adevărului ori de unde ar veni el, atât în viaţa teoretică cât şi în cea practică, socială, idee, care constituie direcţia nouă şi e susţinută, încălzită, dezvoltată din nenumărate puncte de vedere de membrii «Junimei».

 

La atacuri teoretice i se răspunde cu izbiri practice. I se contestă calitatea de cetăţean român, dar i se recunoaşte în 27 octombrie 1867. E dat în judecată pentru că n-ar fi fost de bună credinţă în motivarea absenţelor, e condamnat de juriul universitar, dar sentinţa nu se aprobă (15 mai 1870). În fine e atacat în publicaţii mari şi mici, aducându-i-se cu deosebire învinuirea absolut nefondată, de cosmopolitism, dar toate aceste atacuri nu fac decât să deştepte spiritele cinstite spre «direcţia nouă». La atacuri de vorbe, răspunde însă cu fapte; la atacuri personale, cu critică de principii. Cu deosebire duce cu vigoare lupta literară prin Convorbiri literare, în contra stricării limbii: Limba română în jurnalele din Austria (1868), şi în contra falselor forme de cultură fără formă: În contra direcţiei de azi în cultura română (1868) şi Observări polemice (1869).

 

În primăvara lui 1871 este ales deputat şi susţine guvernul Lascăr Catargiu pentru întemeierea monarhiei şi ordinei în stat. În această calitate susţine dezvoltarea învățământului primar şi al şcoalelor normale, izgonirea politicii din şcoli, libertatea presei. Dar distingându-se îndată în oratoria parlamentară, nu lasă în părăsire lupta literară, care se înteţeşte şi se întărește prin faptul că încep să apară scriitori de valoare sub auspiciile noii direcțiuni. În 1872 poate să scrie despre Direcţia nouă în poezia și proza română, unde relevă pe lângă Alecsandri, cu deosebire pe Eminescu. O revista se întemeiază în București pentru a combate noul curent, care se accentua, Revista contemporană. În contra ei scrie Beţia de cuvinte şi Răspunsurile Revistei contemporane (1873), modele de critică, ironie şi spirit. De aci încolo succesul mişcării, pe care o provocase, este asigurat. Talente tinere se ivesc şi o susţin. Pe lângă Eminescu se afirmă Iacob Negruzzi, Gane, Slavici, Creangă, Caragiale, etc. Acum poate să dea mai multă atenţiune politicii. În noiembrie 1871, ministrul Tell nu voi să-i pună un locțiitor la catedra de la Iaşi în timpul exerciţiului mandatului de deputat, îl consideră demisionat din profesorat şi-l înlocui. Aceasta nu-l împiedecă de a susţine mai departe guvernul, punând mai presus de tot interesul general. În 7 aprilie 1874 fu numit ministru al instrucţiunii şi al cultelor. În această calitate dispuse publicarea Colecţiunii de documente Hurmuzaki şi o subvenţionă, mări renta școlilor din Braşov şi dispuse restaurarea Curţii de Argeş. Încercă şi o reformă a învăţământului public. Prin ea caută să dea o direcţie practică învăţământului secundar, vrea să introducă inamovibilitatea profesorilor şi să recunoască libertatea învăţământului privat. Această reformă nu cade din pricina demisionării sale, în urma unui vot de blam (28 ianuarie 1876), ci din pricina demisionării întregului minister conservator (3 aprilie 1876).

În acest timp editează într-un volum criticele literare, sub titlul general Critice (București 1874); apoi Itinerariulîn Istriaşi Vocabularul istriano-românde Ioan Maiorescu(Iaşi 1874) şi în fine Logica (București 1876), o prescurtare după prelecţiile de la universitate, fără rival în literatura noastră didactică prin preciziunea cugetării.

 

În 1876 e trimis ca agent diplomatic la Berlin ca să negocieze convenţia cu Germania, dar după încheierea ei prealabilă, şi faţă cu schimbarea situației politice din țară, demisionează (2 iulie 1876). La 10 iulie acelaşi an este dat în judecată de camera liberală, odată cu fostul minister conservator. La 24 ianuarie 1878, deşi acuzat, se alege deputat de Iaşi, şi această alegere grăbeşte retragerea întregii acuzaţii, care paralizează timp de doi ani puterile partidului conservator. De la această dată face parte fără întrerupere din camera liberală, mai întâi ca reprezentant al opoziţiei conservatoare, iar mai apoi (de la 3 decembrie 1881, data contraproiectului de răspuns la mesagiu cu programul junimiştilor) ca reprezentant al partidului, care mai apoi ia numele de constituţional. În prima perioadă joacă un mare rol în chestiunea revizuirii articolului 7 din constituţiune (privitor la încetăţenirea evreilor şi impus de tratatul din Berlin), şi izbutește să se admită încetăţenirea acestora cu mai multe restricţii decât ar fi voit guvernul. În a doua perioadă susţine, pe de o parte, în politica externă, apropierea României de tripla alianţă, mai întâi în mod individual printr-un articol din Deutsche Revue(1 ianuarie 1881), şi mai apoi în unire cu P.P. Carp şi ceilalţi junimişti, prin acţiunea politică din corpurile legiuitoare. Acest punct de vedere e primit şi de guvernul liberal, iar această orientare a politicii externe a ţării a rămas aceeaşi până azi (1900). Pe de altă parte, în politica internă, susţine cu tărie era nouă: organizarea înlăuntru a țării; după un program precis, din care o parte s-a realizat de guvernele junimiste-conservatoare din 1888–1895, iar altă parte rămâne încă o aspiraţie a viitorului. Acest program conţine între altele: tocmelele agricole, monopolul băuturilor spirtoase, împroprietărirea ţăranilor, organizarea meseriilor, legi pentru admisibilitatea în magistratură şi administraţie, inamovibilitatea magistraţilor, îndreptarea învăţământului spre o direcţie practică. Principiile de purtare în susţinerea acestor idei sunt: respectarea ordinii de stat, dinasticismul, consecvenţă în idei şi principii, şi adevărul în manifestaţiile politice. Astfel şi pe terenul politic se face campionul aceloraşi idei ca şi pe terenul literar, negreşit cu restricţiile ce comportă deosebirea de esenţă a acestor două terenuri. (Cf. Critice, vol. II, pag. 354 şi urm.) Această activitate politică îl aduce de două ori la minister sub regimul conservator. Mai întâi, de la 23 martie 1888 până 30 martie 1889 şi a doua oară de la 17 noiembrie 1890 până la 21 februarie 1891. În această din urmă dată încearcă o reformă a legii instrucţiunii publice, în care se vede o deosebită solicitudine pentru dezvoltarea pe o bază nouă a învăţământului primar şi secundar, dar cade asupra legii din pricina frământărilor din partidul conservator. Tocmai din cauza aceasta, şi ca un rar exemplu de abnegaţie, lasă locul altora, rămânând de aci încolo să se ocupe cu dezvoltarea învăţământului superior, în fruntea căruia e pus ca rector al Universităţii din București (28 octombrie 1892), reales dar apoi demisionat în noiembrie 1897 din pricina violării localului universităţii de către oamenii poliţiei guvernului din acel timp. Activitatea politică din acest timp e susţinută prin deosebite publicaţii. Amintitul articol din Deutsche Revueapoi Precedente constituţionale (București 1886), Reforma instrucţiunii publice (1891), şi în fine monumentala publicaţie Discursuri parlamentare, în care editează discursurile ţinute între anii 1871–1888 (3 vol. 1897–1899). Ele sunt însoţite de o schiţă istorică a evenimentelor politice din această vreme, care împreună cu publicaţia Aus dem Leben Königs Karl, constituie cele două izvoare de căpetenie pentru istoria politică a acestei epoci.

 

Dar bogăţia activităţii politice nu-l împiedecă de a continua activitatea literară dublată de la 10 octombrie 1884 (când ministrul G. Chiţu declarând nelegală înlocuirea din 25 noiembrie 1872 îl numeşte profesor de Logicaşi de Istoria filosofieicontemporanela Universitatea din București) cu o activitate filosofică. Nu e vorbă, această activitate filosofică continuase, deşi nu mai era profesor, să o exercite şi mai înainte prin prelegeri libere la universitatea din București (1874–1875), prin traducerea şi publicarea în Convorbiri literarea multor părţi mai accesibile din filosofia lui Schopenhauer. (Despre istorie, despre poezie, Aforismeleeditate în volum, București, 1891), şi apoi prin îndemnul ce-l dăduse lui I.A. Cantacuzin (Zizine) de a face cea dintâi traducere franceză a operei capitale a lui Schopenhauer: Lumea ca voinţă şi reprezentare, editată de Socec. Această activitate începe acum să devină pentru personalitatea sa mai caracteristică decât activitatea de critică literară, de pe urma căreia avea acum să culeagă numai roade. Înadevăr în urma criticilor sale se ivesc talente, care dau viaţă idealului artistic pe care-l pusese în Critice. Rând pe rând apar, şi colaborează la Convorbiri, Eminescu, Slavici, mai întâi, Creangă şi Caragiale mai apoi, nu mai vorbim de Alecsandri, care deşi în politică îi era opus, continua cu sârguinţă să dea viaţă noului curent literar întrupat în «Direcţia nouă». Ceva mai mult. Ideile sale privitoare la limbă şi ortografie se impun Academiei Române, care atâta timp îl duşmănise, şi în 1880 este însărcinat cu un Raport asupra noului proiect de ortografie care şi servi de temelie sistemului de ortografie adoptat de Academia Română şi care e în vigoare până azi. Într-un articol În contra neologismelor(1881), precizează sub formă sistematică idei, pe care altădată le formulase în mod critic agresiv şi oarecum fragmentar, dar care acum intră în simţul tuturor. Literatura cea bună se întemeiase în spiritul public şi odată cu ea şi simţul formelor lingvistice. Critica, ce încercase cu atâta succes, îşi jucase rolul. Din toată această activitate, care-şi ajunsese scopul, putea scoate un învăţământ filosofic şi aceasta o face în minunatul opuscul Progresul adevărului(1883). Cu aceasta, critica este oarecum scoasă de la ordinea zilei, şi rarele articole de mai târziu: Comediile d-lui Caragiale(1885), Poeţi şi critici(1886), În lături (1886),Eminescu și poeziile lui(1889), Contraziceri(1892), republicate toate împreună cu celelalte opere literare în 3 volume de Critice (București 1892–1893), precum şi Ioan Popovici Bănăţeanul(1895) şi În memoria unui poet bănățean(Victor Vlad Delamarina) (1898), publicate în Convorbiri literare  nu sunt oarecum decât probe pentru calea cea bună însemnată încă de la 1867, sau rare scuturări pentru cei ce nu înţeleseseră îndestul însemnătatea epocii literare, prin care trecea neamul nostru.

 

Dar iniţiativa activităţii critice odată scoasă de la ordinea zilei, o înlocuieşte cu iniţiativă în activitatea filosofică. Pentru a provoca o nouă perioadă de dezvoltare în spiritul public, fără a se pierde nimic din ceea ce se câştigase prin activitatea de critică literară, trebuie să intereseze mai de aproape minţile tinerei generaţii cu gândirea filosofică contemporană. În cicluri de câte 3 ani, în care trata şi continuă de a trata rând pe rând şi timp de un an fiecare, filosofia germană, engleză şi franceză contemporană, accentuează cu deosebire învăţăturile lui Kant, Stuart Mill, Herbert Spencer şi Auguste Comte, şi fără a modifica învăţăturile acestor maeştri, găsește mijlocul de a întemeia pe ele concluzii conforme cu toată activitatea întemeiată pe ideea adevărului şi pe care o desfăşurase şi înainte simultan pe terenul literaturii şi politicii. Astfel izbutește a produce în sânul Universităţii din București o mică mişcare filosofică, mişcare al cărei efect s-a putut remarca în lupta dusă prin Convorbiri literare(1892–1898) în contra acelora care voiau să pună arta în serviciul politicii, şi a cărei dezvoltare n-o putem încă prevede. Pentru a o susţine, mijloci în 1895 trecereaConvorbirilor literareîn mâna unui comitet de redacţie compus din tineri din noua generaţie, iar pentru a o întări căută să îmbine această mişcare, cu mişcarea pe terenul istoriografiei naţionale, care s-a înfiinţat prin influenţa aceleiaşi «noi direcţii» ce întemeiase prin criticile sale (noiembrie 1899). În 15 februarie 1900, împlinind 60 de ani, toţi admiratorii activităţii sale au căutat să-i arate sentimentele lor colaborând la un mare uvragiu «Lui Titu Maiorescu,Omagiu,XV Februarie MCM», primul uvragiu de acest fel în activitatea noastră publică. 

Mihail Dragomirescu 

 

Notă

·Biografia aceasta se transcrie din lucrarea lui Corneliu Diaconovici ~ Enciclopedia Română. Publicată din însărcinarea și sub auspiciile Asociațiunii pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român. Tomul 3. Sibiu, Editura și Tiparul lui W. Krafft, 1904, p. 172-175.