Regina Maria - "Scrisori de învățătură către prințul Carol"

Constantin Bostan

Cum bine se știe, în noaptea de 14/15 august (st. v.) a anului 1916, trupele române intrau în vâltoarea Primului Război Mondial, cele dintâi acțiuni având loc în trecătorile și pe aliniamentul Carpaților, spre a începe eliberarea Transilvaniei. Curând, pe fondul slabei pregătiri și înzestrări a efectivelor noastre armate, precum și datorită neonorării prompte – de către aliați – a angajamentelor de susținere militară pe frontul balcanic, desfășurarea evenimentelor va lua o turnură dramatică.

După doi ani de frământări politice și dileme regale (fie sub semnul neutralității, fie sub povara alegerii țelului major al inevitabilei jertfe de sânge), după doar două săptămâni de euforie sub falduri de steag și lozinci fără acoperire matură, orizontul speranțelor s-a înnegrit brusc. Dezastrul de la Turtucaia, cu jertfa a peste 34.000 de români (circa 6.000 de morți și răniți, aproape 28.000 de prizonieri), urmat de masiva și dezolanta retragere de pe toate câmpurile de luptă și culminând cu abandonarea Capitalei de către autorități și noian de populație, a produs, ca într-un efect domino, răni adânci.

Îndată după intrarea României în război, având în vedere cerințele de protejare a Familiei Regale de pericolul atacurilor aeriene, se luase și hotărârea evacuării acesteia din Palatul Cotroceni. Inițial, Regele Ferdinand şi Principele Carol s‑au instalat aproape de Bucureşti, în Marele Cartier General (M.C.G.) de la Scrovişte, iar Regina Maria şi ceilalţi 5 copii s‑au mutat la Buftea, la reşedinţa familiei Prințului Barbu Ştirbey, care se retrăsese într‑un imobil mai mic, de pe acelaşi domeniu. Mult dedicată activităților de organizare a spitalelor de campanie (din care unul chiar în Palatul Regal) și acțiunilor umanitare față de miile de răniți, Regina își va neglija propriii copii. Micul Prinț Mircea cade, la nici 4 ani, răpus de febră tifoidă (20 oct./2 nov. 1916), cu trei săptămâni înainte de plecarea în refugiu și a mamei sale, care e nevoită să-l lase în pământul călcat curând de ocupanți.

Înaintea plecării spre Iași (12/25 nov.), vizitându-și soțul și fiul mai mare la M.C.G., Regina s-a arătat, din nou și vehement, nu doar intrigată, ci și deplin revoltată, de comportamentul ludic-superficial al prințului, orb la suferințele din jur, la grozăviile ce potopiseră țara.

O făcuse și în scris, într-o noapte tulbure-tulbure de octombrie...   

Joi noaptea, 10/23 octombrie 1916

Iubitul meu Carol,

Dacă iau condeiul în mână pentru a-ți scrie în această noapte este pentru că simt că aș fi în greșeală dacă nu aș vorbi.

Suntem acum de două luni și jumătate în război – am mers din dezastru în dezastru, din pierderi în pierderi. Vitejii noștri ostași au murit cu miile și zac cu miile în nenumărate spitale. Și din zi în zi am tot așteptat să aud că ai plecat pe front, și tu încă ești în colțișorul tău confortabil, departe de zgomotul luptelor, departe de camarazii tăi care sunt uciși cu zecile, departe de acei care suferă și care îndură chinuri de moarte și lipsuri de tot felul.

Și eu, mama ta, îți strig: de ce?

De ce nu te duci la dânșii, de ce nu ești mereu printre ei, de ce nu te porți din loc în loc, din regiment în regiment, îmbărbătându-i, arătându-le interesul și dragostea ta, credința ta în vitejia și rezistența lor?

În loc de aceasta, ce faci?

Duci o viață plăcută, studiind hărți și planuri poate câte două ore pe zi, iar tot restul timpului citind cărți interesante, plimbându-te într-un superb automobil care nici nu-i al tău, mâncând bine la o masă îndestulată și dormind bine într-un pat bun, mergând în oraș pentru a te amuza, pentru a vizita pe doamnele prietene ale tale, ca în timp de pace, pentru a bea ceai și a face conversații despre cei care au căzut în luptă, pe când tu șezi într-un scaun confortabil. Tu nu te duci măcar întâmplător într-un spital unde mutilații ar avea o mulțumire văzându-te și primind un cuvânt de laudă și de îmbărbătare și de la Prințul lor de Coroană.

O mică vorbă le-ar fi de ajuns...

Mie îmi e rușine când văd ce recunoștință îmi arată pentru cea mai mică mângâiere acești simpli și stoici bărbați care au fost smulși de lângă familiile lor muritoare de foame, nepricepând niciunul din rațiunile mai înalte ale războiului și totuși lăsându-se ciuntiți și tăiați în bucăți fiindcă „țara i-a chemat” – și în acest timp neștiind măcar dacă copiii lor nu mor de foame în satele lor îndepărtate.

 Până acum, când auzeam voci murmurând împotriva ta, am încercat să-ți găsesc scuze. De câte ori te întâlneam, te-am întrebat când pleci, pentru a primi veșnic același răspuns: că „nu știi”.

La noapte sunt trei săptămâni de când Mircea mi-a fost răpit, de când durere de moarte simt în sufletul meu, devenind parte din mine. Nu cer de la ceilalți să continue a fi în doliu și a plânge cu mine. Lacrimile le vărs noaptea, când nu pot fi o greutate pentru nimeni, dar apăsarea pe care o port cu mine nu mă împiedică de a încerca tot ce pot pentru a ajuta pe alții să aline suferințele intolerabile răspândite peste toată țara.  

De ce nu mă ajuți, îndeplinindu-ți partea ta?

Cum poți tu suporta să stai în liniște, pe când țara ta este invadată și când fiecare zi aduce știri din ce în ce mai disperate? Cum de nu înțelegi oare rolul admirabil pe care l-ai putea avea. Toți țin la tine, te socotesc viitorul lor și tu te vei folosi de luptele lor și de sângele pe care-l varsă. Și tu niciodată nu-i însoțești, niciodată nu te apropii de ei, niciodată nu te poți smulge de la confortul și deprinderile tale egoiste zilnice, pentru a le aduce un cuvânt de nădejde sau de îmbărbătare, un pachet de țigarete sau un pahar de vin.

O, dacă aș fi eu un bărbat în aceste clipe, și mai ales acela pentru care toți  duc lupta, aș fi întotdeauna lângă dânșii, oriunde și pretutindeni, ca un steag spre care toți ochii ar fi îndreptați, în care toate sufletele ar avea credință.

Îți dai prea puțin seama de gloriosul noroc pe care îl nesocotești.

Ai putea să fii mândria ostașilor, credința lor, nădejdea lor. Și în loc de aceasta nu ești nimic, nimic decât un băiat mare care își pierde vremea pe-acasă.

Cum poți îndura să auzi că batalionul tău e aproape cu totul distrus, că abia unul din tinerii tăi camarazi a scăpat, fără ca tu să fi încercat măcar să te apropii de ei sau să afli în ce spitale au fost duși răniții și muribunzii? Erai prietenul lor în vremi de petreceri, n-ar trebui să fii de două ori prietenul lor în vremi de război?

Scriu cuvinte aspre, dar le simt pe fiecare. Am tot așteptat și iar am așteptat să te văd purtându-te cum speram că te vei purta. Și am așteptat în zădar. Astfel încât, în noaptea aceasta, când sufletul meu cade aproape sub apăsarea prea mare, fac apel la tine, fiul meu, ca să-ți îndeplinești datoria în adevăratul înțeles al cuvântului. Și ce glorioasă datorie, așa de rar sortită unui bărbat!

Două părți din iubita noastră țară e încălcată de dușman. Fiecare oră a-duce o știre mai dezastruoasă și tu continui să-ți duci înainte viața egoistă!

Du-te acum la ei, du-te la ei acum! Încă nu este prea târziu. Nu te lăsa convins de acei care-ți arată că este greu, neînțelept, imposibil. Crede pe mama ta care a fost odată o femeie curajoasă și fericită, care azi e nenorocită, dar încă e curajoasă, gata să înfrunte și pericolul, și adversitatea, fără să se plângă. Fii fiul care aș dori să fii, fiul care cred că ești în adevăr.

N-ai dreptul să împărtășești primejdiile celorlalți, dar du-te de împărtășește ceea ce poți din greutățile și suferințele lor. Du-te și ia parte la speranțele și temerile lor.

N-am să-ți dau ordine, ești acum un bărbat matur, dar îți spun că te voi binecuvânta din adâncul sufletului meu sângerat, dacă mă vei face mândră de tine, dacă îți îndeplinești datoria precum s-ar cuveni.

Gândește-te la micul Mircea în mormântul lui rece și părăsit, gândește-te la nopțile mele de întristare solitară și fără mângâiere. Atunci poate vei ținea să faci ca sufletul meu îndurerat să fie mândru, dacă nu mai poate fi fericit.

Aceasta este ce-ți cer, fiul meu.

Mama ta[1].

 

Peste 11 ani, tot într-un context dramatic pentru Țară și Familie (Regele Ferdinand se stinsese la 20 iulie 1927, iar Prințul Carol devenise „cetățean” de aproape doi, grație unei auto-sexi-exilări), mama îi scria din nou, mustrător și patetic, fiului mult-mult (chiar enorm) risipitor...   

[1]Scrisoarea (întâia oară reprodusă în versiune integrală se află în colecțiile Bibliotecii Academiei Române, în traducerea Prințului Barbu Știrbey și transcrierea lui G.T. Kirileanu, pe atunci redactor și bibliotecar al Palatului și colaborator apropiat al Prințului. 

© 2023 al revistei Convorbiri Literare. Creat cu Wix.com

  • Facebook Social Icon
  • Twitter Social Icon
  • Instagram Social Icon