Ciudat cum noi, Românii, n’am păstrat dra­gostea pădurilor. Şi doar suntem copiii co­drului, prin jumătate din trecutul nostru. Doina acolo am învăţat-o, acolo am crescut şi ne-am înmulţit, de-acolo am roit la câmp. Şi arme din stejarii lui ne-am făcut, şi mântuire în lăuntrul lui ne-am aflat, de   câte-ori un val mai greu a trecut peste noi. Şi ce valuri au trecut peste noi!... O. nu se va putea zice că nu ne-a iubit pădurea şi nu ne-a purtat de grijă. In toate cântecele de demult ale poporului nostru aflăm răsunetul acestei sfinte iubiri seculare:

 

Eu mă duc– codrul rămâne.

Plânge frunza după mine...

 

Cântecele poporului nostru! Amintiri vechi şi ele puse la muzeu – ca toate lucrurile bune şi cinstite, cari-au fost pe vremuri mândria noastră,puterea şi podoaba vieţii noastre. Încetul cu ’ncetul  ne aşezăm în muzeu toate darurile şi bogăţiile firei noastre, tot sufletul nostru – frumosul nostru suflet de odinioară.

 

Ce trist îşi cântă codrul doina înstrăinării lui – căci acum elpleacă, şi noi rămânem! Nu-l auziţi? In bubuitul greu al topoarelor, în ţipătul de bestie lacomă al ferăstraelor, în şuetul plutelor ce lunecă pe mândrele ape ale munţilor noştri robite şi ele, săracele – eu, zi şi noapte, aud jalea codrului care se duce. Şi uneori mi se pare că au ceva tălhăresc în iuţeala cu care-o zbughesc din pădure, vagoanele ’ncărcate... Parc’ar fugi c'o pradă. Ce trebue să-şi spună vulturii când văd ei, de sus, năprasnica surpare a împărăţiei lor, pe care erau deprinşi s'o creadă veşnică!

 

Se duc pădurile noastre. Ca nişte răni rămân urmele lor. Răni de moarte pe trupul ţării. Ai zice că ’ncepe sfârşitul lumii noastre. Munţii Neam­ţului înfăţişează privelişti de ruină, Vrancea e devastată, pe Lotru se nărue stâncile de jarul uscă­ciunii... Din toate părţile se păraduesc puterile pă­mântului şi ocrotirea neamului, – prin toate ră­nile acestea curge sângele ţării noastre. Şi noi parcă abar n’am aveà. Anii de secetă se înteţesc, vântur, din ce în ce mai grozave trec peste holdele  noastre şi le svântează vara pe câmp ţi-e jale să te uiţi, pe luncile apelor nici iarba nu mai creşte – şi noi zicem că toate astea sunt valuri ale soartei…Ce poţi să faci? Cum o vrea Ăl de sus…

 

Nu ne iubim copacii. Când s’au tăiat în Paris doi arbori, ca să facă loc acelui prepeleac monstruos care se cheamă Turnu Eiffel, a fost o in­dignare generală; toată presa franceză a protestat, parc’ar fi fost vorba de distrugerea unui monu­ment naţional. Vai, noi nu mai avem religia amin­tirii nici pentru oameni!

 

Vom puteà oare sădì vr’odată în inima copiilor noştri dragostea naturii, sau cel puţin, respectul operelor ei? Pe scoarţa bătrânilor copaci dela Agapia şi dela mănăstirea Neamţului am văzut, în litere de o palmă, săpate adânc numele atâtor hemesiţi de celebritate, cari cred că generaţiile vii­toare trebue numai decât să ştie c’au făcut şi ei odată umbră pământului acestuia şi... ofensă po­doabelor lui. Dealungul drumurilor, pomii rodi­tori, sădiţi de milostivii cari s’au strădănuit, ca să lese o pomană după ei, bieţii pomi roditori ai nimăruia ş’ai tuturora, sunt vara cu atât mai bat­jocoriţi şi mai ciumpăviţi, cu cât ramurile lor au fost mai încărcate de roade. Răsplata celui bun şi darnic! In alte ţări florile şi fructele grădinilor publice sunt lăsate în paza trecătorilor. La noi când înfloresc teii la Şosea – e o adevărată sălbăticie: nici crengi nu le mai rămân bieţilor copaci. In alte părţi e o zi mare, „sărbătoarea arborilor”. Nu e copil de şcoală care să nu-şi sădească în ziua aceea copăcelul lui, cu grijă, cu dragoste şi eu frumosul gând că aduce şi el pe lume părticica lui de bine, că se leagă şi el prin ceva cupământul care-l hrăneşte. La noi – ce drumeţ nu-şi face băţ, codirişcă la biciu sau gânj la căruţă din nueluşele fragede plantate pe marginea şoselelor? Nu-i rău­tate, nu-i plăcerea de a stricà. E un obiceiu; un obiceiu urît... ca să nu-i zicem: nesimţire. – I-a vorbit vr’odată cineva desluşit şi omeneşte despre ce se cade şi ce nu se cade, despre ce e bine şi ce e rău, dincolo de gardul gospodăriei lui? El e un „pădureţ" – un copil sălbatec al naturii; al naturii vaste şi nepăsătoare, care n’are şosele drepte şi arbori plantaţi la rând, şi care niciodată nu l-atras la răspundere pentru vr’o stricăciune de felul acesta. Ştie el bine cât de plăcut e vara, la drum, să poţi găsì un petec de umbră pentr’un pic de odihnă. Dar el e un om zorit de nevoi, şi mintea lui nu-i deprinsă să lege lucruri aşa de­părtate...

 

Ce poate să aibă de-a face odihna strănepoţilor lui, cu plopşorul acesta, subţirel ca degetul,   care-şi tremură frunza, drept în locul unde... grozav îi mai trebuià lui o coadă de biciu? Că parcă Dum­nezeu i l’a scos în cale...

 

Il vede el peste cincizeci de ani copac mare?Numai voi, învăţători şi preoţi ai satelor noastre, netrezite încă la vieaţa cea adevărată, numai voi îl puteţi face să vadă cu sute de ani înaintea lui, şi cu sute de ani în urmă, pentru ca să simtă în el nu clipa lacomă a nemerniciei lui, ci puterea hotărîtă şi trainică a unui neam, care vine de de­parte şi merge şi mai departe ’nainte....

 

Dela voi aşteptăm împădurirea cea nouă a ţării. Vouă trebue să vă fie dragi copacii. In multe privinţi, vă şi asemănaţi lor – acestor mari prieteni omului, cari prin înseşi binefacerile lor, ne dau atâtea învăţături. Tăcuţii, puternicii, blagosloviţii noştri prieteni. Ei sorb reveneala din pământ, pentru a ne-o da vara, ş’adună căldura dela soare, pentru ne-o da iarna. Ei curăţă aerul, stropindu-l, prin frunzele lor, cu apa pe care-o trag dela adân­cimi considerabile prin viţele rădăcinilor. Ei cumpănesc mânia vânturilor şi regulează schimbările atmosferice, având chemarea şi putinţa de a vorbi cu norii despre nevoile pământului. Ei înfrânează prăpăstioasa năvală a puhoaelor, pe cari le sparg şi le îmblânzesc, ei împiedică măcinarea munţilor şi ruperea dealurilor, ei leagă tăria întunericului de jos cu binecuvântarea luminii de sus,  – ei sunt sănătatea şi îmbelşugarea, mândria şi sărbătoarea pământului.

 

Iubiţi copacii! Cu frunza lor putrezită e dospit lutul din care a făcut Dumnezeu pe om. Ei sunt izvorul şi ocrotirea şi poezia vieţii. Iubiţi co­pacii! Au fost popoare cari s’au închinatpădurii. Acelea păstrează şi azi, ca şi în vremea de demult, ceva proaspăt şi robust în sângele lor – ceva dineterna tinereţe a zeilor. Pădurea e cel dintâi templu şi va fi cel din urmă refugiu al omenirii.

 

Ce bogăţie de vieaţă eră odinioară în Palestina! Dar în Grecia! Şi cum s’a dus! Cu fiecare arbore cădeà o fărâmă din puterea acelei minunat vieţi. Şi când s’au dus toate pădurile, pustiu şi uscăciune au rămas şi pe pământ şi ’n sufletele omeneşti.