Două proze

Matei Vișniec

Valul şi trepiedul

 

Pot să vă spun fără ezitare că marea era calmă iar cerul senin. Toţi cei care s-au aflat pe faleză, în jur de treizeci de persoane, vă pot confirma acest lucru. Nu sufla nici o adiere de vînt, dar era destul de frig. Toată lumea se adunase acolo pentru a contempla apusul soarelui. Unii aveau aparatele de fotografiat pregătite… Era chiar şi un pictor acolo, cu şevaletul în faţa sa şi cu paleta de culori pregătită. Absolut nimeni nu se aştepta să vină brusc peste ei un val atît de puternic. Cînd valul s-a prăbuşit brusc peste noi cam toţi am început să rîdem. De fapt am fost uşor stropiţi, asta-i tot. Un copil care se afla căţărat pe balustrada de la marginea falezei s-a speriat şi a ţipat, dar pînă la urmă şi el a început să rîdă, aşa ud cum era… Apoi am privit cu toţii apusul soarelui, nu s-a mai întîmplat nimic special, deşi unii dintre cei aflaţi acolo au preferat să se îndepărteze puţin de marginea falezei.

 

Ceea ce pot să vă spun este că marea mi s-a părut puţin bizară în acea seară. Cerul era senin, dar marea nu era chiar liniştită. De fapt, am avut impresia că valurile, în loc să vină spre mal, spre falzeza unde ne aflam cam vreo douăzeci şi cinci de persoane, se îndepărtau de noi. Dar nimeni nu s-a alarmat din această cauză. Aşteptam cu toţii apusul soarelui şi eram fascinaţi de forma unor nori care păreau în flăcări. Toţi priveam în aceeaşi direcţie, nimeni nu scotea un cuvînt. Doar un băieţel de vreo zece ani, foarte prost crescut, a încălecat pe balustradă, ceea ce mi s-a părut destul de periculos pentru că pe partea cealaltă se căsca de fapt hăul, dacă ar fi căzut s-ar fi zdrobit de pietrele de la baza falezei. Atunci a venit valul, ca din senin, şi probabil că puştiul ar fi fost aspirat de val dacă un pictor aflat acolo, cu şevaletul sub braţ, nu l-ar fi prins în ultima clipă. 

 

Era o după-amiază cu ceva vînt, probabil că din cauza aceasta s-a întîmplat ce s-a întîmplat. Mai toţi cei aflaţi pe faleză, cam vreo douăzeci de persoane, încercam să ne protejăm de vînt, care bătea dinspre mare. În acelaşi timp admiram cu respiraţia tăiată apusul soarelui, pentru că imaginea era tulburătoare. Tot cerul era greu de nori, doar la orizont cerul se degajase total şi acolo, între masa de nori şi linia mării, se eliberase aşa, un fel de fîşie de cer senin, iar discul roşu al soarelui încremenise pe acea porţiune. Atunci a venit valul, probabil s-au combinat nişte elemente, undele solare au provocat poate brusc o explozie marină chiar la baza falezei. Apa a ţîşnit ca un gheizer şi a propulsat-o pur şi simplu în aer pe o fetiţă care se aplecase peste balustradă. Cred că jetul acesta de apă venit de jos a ridicat-o cam cu vreo doi, trei metri în aer, noroc că un pictor care tocmai îşi instala şevaletul a avut reflexul să întindă braţele şi s-o prindă ca pe o minge. 

 

Cînd a venit valul mă aflam chiar lîngă o familie cu doi copii, un băieţel şi o fetiţă. Erau de fapt mai multe familii cu copii acolo, şi toţi copiii se cam zbenguiau. Părinţii ar fi vrut să privească poate apusul soarelui, dar copiii nu aveau răbdare, era o chirăială indescripitibilă pe faleză. Copiii ţipau mai tare ca pescăruşii, se alergau unii pe alţii, cîţiva erau căţăraţi pe balustradă. Noroc că de partea cealaltă era o fîşie lungă de nisip fin, dacă ar fi căzut nisipiul le-ar fi amortizat căderea. Nimeni nu se aştepta deci la aşa ceva, marea era în plin reflux, se îndepărtase de noi cu cel puţin cinci sute de metri sau chiar mai mult. De altfel cred că valul a venit purtat de un fel de mini-tornadă. Am auzit că uneori se formează astfel de mini-tornade din cauza căldurii. Ziua fusese caniculară şi chiar şi în acel moment, cu cîteva minute înainte de apusul soarelui, abia puteam respira. Cînd valul s-a prăbuşit peste noi, întîi am scos cu toţii un fel de ooooo aprobator, apa ne-a răcorit. Abia apoi cineva a strigat "lipseşte un copil" şi toţi părinţii s-au repezit să-şi ia copii de mînă. Şi într-adevăt, lipsea un băieţel de vreo şapte ani, valul îl înşfăcase şi îl tîrîse vreo patruzeci de metri, dar nu mai mult. De altfel copilul s-a ridicat imediat şi a început să alerge spre noi cu braţele deschise. 

 

Trei copii au fost, în total, înşfăcaţi de val ieri seară, vă spun acest lucru pentru că am fost acolo, am filmat totul, ştiu ce s-a întîmplat secundă cu secundă. Îmi instalasem de altfel un trepied ca să fotografiez apusul soarelui. Sperasem să fiu singur acolo, pe acel pinten de faleză care avansa în mare. Valurile care se spărgeau de baza falezei erau de altfel asurzitoare, chiar am remarcat la un moment dat că nu ne auzeam unul pe altul. Cineva, aflat lîngă mine, m-a întrebat "sunteţi pictor?" dar cînd eu i-am spus "sunt fotograf" nu m-a auzit şi a dat, aşa, din mînă, ca şi cum ar fi spus "inutil să mai continuăm conversaţia". Pe fondul acela de zgomot infernal a venit valul, probabil că din cauza zgomotului nici nu l-am auzit. Un copil care se afla pe umerii tatălui său şi doi alţi copii pe care îi ţinea o mamă de mînă au fost aspiraţi pur şi simplu de val. Am avut o intuiţie fantastică să apăs în acel moment pe butonul de înregistrare video al aparatului. Poftim, puteţi vedea, la o secundă după ce valul s-a restras, pe umerii bărbatului nu se mai află nici un copil, iar mama a rămas cu braţele suspendate în aer. Partea cea mai inexplicabilă este însă gheizerul, pentru că două secunde mai tîrziu un jet ţişnit de nu ştiu unde i-a aruncat pe copii înapoi pe faleză…   

 

În mod normal n-ar fi trebuit să ne înghesuim toţi pe acea stîncă, dar apusul soarelui ne-a fascinat. Întîi s-a urcat pe stîncă un individ care şi-a instalat acolo un trepied şi un aparat de fotografiat. Apoi s-au înghesuit pe bucăţica aceea de rocă vulcanică în jur de zece persoane. I-am numărat pentru că am avut un fel de presimţire, mi-am spus "ia te uită, nu ne cunoaştem dar ne-am înghesuit unii în alţii ca în metrou". La un moment dat încă o familie cu doi copii a vrut să urce pe stîncă dar fotograful le-a strigat "nu veniţi că nu mai e loc, ne punem cu toţii în pericol". Cînd a venit valul, ca o caracatiţă, eram deci aproape lipiţi unul de altul, formam un fel de pachet uman, nu am alte termen pentru a descrie situaţia. Valul s-a prăbuşit peste noi cu mare forţă, atunci mi-am dat seama cît de grea poate fi apa. Instinctiv ne-am dat atunci mîinile pentru că am realizat primejdia iar cineva a striga "copiii la mijloc!". Bineînţeles că apa ne-a păstruns pînă la oase. Cînd valul s-a retras cineva a întrebat "suntem toţi?" Numai că nimeni mai avea chef să ne numărăm, toţi ne-am repezit să coborîm de pe stîncă. Cadavrul fotografului a fost descoperit abia a doua zi dimineaţă. Culmea, se afla tot pe stîncă, pe stînca pe care o părăsiserăm toţi, sau aşa avuseserăm impresia.

 

Dintotdeauna am ştiut că marea este perfidă, şi din acest motiv nu mă apropii niciodată de marginea unei faleze cînd marea urcă, cînd vine fluxul. Eu am văzut cele două familii cu copii cum se duceau pe un fel de promontoriu ca să admire apusul soarelui, dar nu m-am luat după ei, am rămas la o distanţă apreciabilă. Marea era calmă, dar bătea puţin vînt. Nu-mi pot explica nici acum de unde a venit atît de repede acel val de ceaţă. Practic în numai cîteva secunde grupul de oameni aflat acolo, pe acel promontoriu, a fost învăluit în ceaţă, ceea ce m-a stupefiat. Am vrut să le strig "atenţie, fiţi atenţi unde puneţi piciorul" dar n-am mai avut timp. După ce a venit brusc ceaţa a venit brusc şi un val care cred că i-a aspirat pe toţi. Eu sunt cel care a dat alarma, dar nu mi-a fost uşor să găsesc o cabină telefonică. Cel mai ciudat mi se pare însă că în cabina telefonică am găsit un trepied, dar nu ştiu cine l-a uitat acolo. 

Rana din călcîi

Dragă Clemans,

 

Îţi scriu pentru că mi s-a întîmplat un lucru îngrozitor: acum trei zile, în grădină,  am strivit un melc sub talpa piciorului. Sub talpa piciorului stîng. Nu pot să-ţi spun ce senzaţie de panică m-a cuprins cînd am auzit craaaac. Noroc că eram desculţ, ceea ce a mai atenuat, cred, presiunea asupra cochiliei. 

 

În clipa cînd am simţit că talpa piciorului meu stîng se abate asupra unei mici sfere sfărîmicioase, mi-am dat seama imediat că nu poate fi altceva decît un melc. Am încercat să fac o piruetă, să-mi transfer greutatea corpului pe celălalt picior. M-am răsucit brusc, m-am agăţat cu braţele de aer, aproape că mi-am desşurubat capul din trup crezînd că mă pot ridica, prin forţa creierului, în aer, măcar cu un milimetru, pentru a nu strivi total melcul. Într-o fracţiune se secundă toate moleculele corpului meu s-au repezit parcă să mă ajute, să mă facă mai uşor, să intru în levitaţie…  Şi ceva, ceva, tot am reuşit pentru că nu l-am strivit de tot, i-am fisurat doar cochilia iar un mic fragment din cochilia sa mi-a intrat chiar în călcîi…

 

Dumnezeule, de ce oare nu mă uit pe unde calc cînd mă plimb prin grădină? De fapt eram aşezat sub măr, scriam la masa mea de sub măr, eram inspirat, de două ore nu mai ridicasem ochii de pe maldărul de foi. Şi nu ştiu din ce motiv m-am speriat brusc, mi-am spus: "şi dacă mi se prăbuşeşte un măr peste călimară?" Ştii bine că din trei în trei ani mărul din grădina mea este sinucigaş, face mult prea multe mere ca şi cum ar vrea să se surpe sub ele, să-şi frîngă crengile, să se prăbuşească în neant… M-am şi văzut cu călimara răsturnată peste foi, cu toată munca dimineţii distrusă de un măr asasin. Imaginea cernelii răspîndindu-se peste poemele mele scrise cu atîta febrilitate m-a panicat, m-am ridicat brusc ca să mă mut sub cireş… Şi atunci s-a întîmplat nenorocirea.

 

Îţi spun, dragă Clemans, că mă simt ca un ucigaş. Un ucigaş de melci. Ar fi trebuit, poate, să mă gîndesc că după ploaia lejeră din ajun melcii urmau să iasă ca să-şi astîmpere setea. Ar fi trebuit să calc cu atenţie, să dau iarba la o parte cu mîinile ca să văd pe ce pun piciorul. Iată de ce încrederea mea în om scade pe zi ce trece, pentru că nu mai avem acest reflex. Oare cîte gîngănii, fiinţe minuscule, larve şi zvîcnete de viaţă ucidem cînd mergem desculţi prin iarbă? Ce sens mai au poemele mele cînd, cu ele în mînă, trecînd de la un arbore la altul, strivesc sub tălpi o creatură atît de gingaşă precum melcul?

 

Ce face melcul, mă întrebi? L-am luat bineînţeles în palmă şi l-am examinat imediat. Era traumatizat, se ascunsese în cochilia spartă şi aştepta palpitînd uşor, probabil pregătit pentru un nou şoc. Probabil că avusese aceeaşi reacţie pe care o avem, noi, oamenii, după un cutremur, ştim că pericolul nu a trecut, orice seism este urmat de o serie de replici… Melcul agresat de mine se aştepta deci la orice, şi mi-a luat mult timp ca să-l liniştesc. L-am aşezat pe o frunză de cireş, pe masa de sub cireş. Cel puţin acolo era la adăpost, cireşele erau trecute din luna mai, nimic nu se mai putea prăbuşi peste el. Privindu-l şi aşteptînd să scoată din nou capul, m-am gîndit la viaţa plină de pericole pe care o duc melcii din grădina mea în momentul cînd merele încep să cadă ca proastele din măr. Oare nu vor fi fiind şi alţi melci prin iarbă, striviţi nu de mine ci de merele sinucigaşe? În fiecare dimineaţă cînd ies în grădină primul lucru care mă uimeşte în această lună august sunt merele căzute din măr… Zeci şi zeci de mere… În fiecare dimineaţă sub măr descopăr un covor de mere, fără ca numărul merelor agăţate încă de ramuri să diminueze…

 

Da, am stat de vorbă cu melcul. I-am cerut iertare. L-am reanimat cu aburii calzi ai gurii mele. I-am cîntat. Iar în momentul cînd şi-a scos din nou capul şi a început să-şi agite coarnele, am respirat oarecum uşurat. M-am întors apoi în cameră şi am răsfoit Enciclopedia melcilorpe care mi-ai dăruit-o tu de Crăciun. Oare ai presimţi că într-o bună zi voi avea nevoie de ea? Din păcate, verdictul experţilor este fără drept de apel: un melc cu cochilia spartă nu poate supravieţui mai mult de trei zile…

 

Da, melcul agonizează de fapt de trei zile. Îl stropesc din cînd în cînd cu apă ca să nu se deshidrateze, dar ştiu că nu mai are mult de trăit. Am încercat să acopăr crăpătura din cochilie cu răşină de brad şi cu ceară luată direct din stup. Din păcate ceea ce s-a sfărîmat nu se mai lipeşte la loc.

 

Am încercat să-l pun din nou în iarbă, în iarba de sub cireş, sperînd că sentimentul revenirii la libertate l-ar putea regenera, i-ar putea da noi puteri. Dar melcul meu nu mai are forţă, din păcate. Tot ce poate face este să-şi scoată şi să-şi retragă coarnele. Parcă respiră prin ele. Îi urmăresc de două nopţi această mişcare continuă, la lumina lunii. Iar în timpul zilei îl transfer în pivninţă, printre borcanele cu murături, ca să-l feresc de agresiunea solară. 

 

Iubita mea Clemans, s-ar putea să mă crezi nebun dar am impresia că melcul vrea să-mi transmită ceva. Această mişcare a coarnelor sale nu este haotică. Dimpotrivă, este foarte precisă. Întîi îşi scoate cornul drept. Apoi îşi scoate cornul stîng. Rămîne cu ele aşa timp de treizeci de secunde. Apoi le retrage pe amîndouă. Apoi îşi scoate numai cornul stîng, îl retrage, îl scoate din nou, îl retrage. Apoi face acelaşi lucru cu cornul drept. Din nou rămîne nemişcat timp de treizeci de secunde. Apoi repetă mişcarea, dar de trei ori, cu cornul stîng, apoi din nou, de trei ori, ci cornul drept.

 

Mi-am adus lupa şi urmăresc acum cu şi mai multă atenţie mişcările coarnelor sale. Nu mai am nici o îndoială. Există un alfabet MORSE al melcilor. Melcul strivit de mine vrea să-mi comunice ceva. Îmi transmite ceva. Acest tip de repetabilitate nu o au decît fiinţele dotate cu inteligenţă, capabile să inventeze un limbaj… 

 

Am încercat cu, două degete, să ating coranele melcului! Incredibil! Am stat aşa nemişcaţi timp de o oră. Simt că s-a întîmplat ceva în corpul meu. Ceva, un fel de energie, s-a transferat de la melc la mine! Parcă am fost traversat de o vibraţie, parcă mi s-a strecurat o furnică în sînge şi parcă m-a parcurs din creştet pînă în tălpi. 

 

Nici rana mea din călcîi nu mai puroiază, acum trei zile se infectase, mirosea urît, dar acum s-a închis. 

© 2023 al revistei Convorbiri Literare. Creat cu Wix.com

  • Facebook Social Icon
  • Twitter Social Icon
  • Instagram Social Icon