Orfanul (II)

Alexandru Petrescu

            De când eram mic am tot așteptat ziua în care voi părăsi acest oraș, însă de atunci și până acum, perspectivele s-au schimbat foarte mult, precum și motivele. Și mai presus de orice, niciodată nu m-aș fi gândit că așa aveam să-mi iau rămas bun de la acest loc infect, dacă mă pot exprima astfel.

            Adesea, preferam să merg o jumătate de oră pe jos, de la școală spre casă, în loc să fac douăzeci de minute cu autobuzul, timp în care aveam să aud toate grosolăniile pământului, din gurile unor papă-lapte mizerabili, care trăncăneau fără suflare despre mașini, femei și păcănele. Îmi venea să pun mâna pe cel mai puțin ascuțit obiect din preajmă și să li-l înfig în cap. Apoi mă calmam și înțelegeam că nu avea nici un rost să-mi bat capul cu asemenea specimene de gorile, din preaiubita societate din care făceam parte. Aș fi putut, fără nici un fel de problemă, să ascult muzică pe tot parcursul călătoriei, însă doctorița mi-a recomandat să mă detașez de telefon, cât mai mult cu putință.

            În felul acesta luam străzile la picior, ascultând monotonia pașilor mei, precum și unele fragmente de conversații telefonice, ale unor femei care mergeau plângând cu mâna la ureche, dându-și sufletul în explicații și detalii. Uimitor cât de multă nefericire este în jurul nostru. Măcar așa, unii nu se mai simt la fel de singuri.

            După cum spuneam, mergeam pe jos acordând atenție tuturor detaliilor care-mi ieșeau în față. Astfel, am realizat că foarte mulți șoferi nu-și folosesc centurile de siguranță. De cele mai multe ori nu mă opream din plimbare până nu ajungeam în singurul loc din oraș unde mă simțeam cu adevărat în largul meu. Podul Teliká, supranumit de localnici și ca Blacksun Bridge, constituia o rută ocolitoare a străzii principale de la periferia orașului, fapt ce făcea acest spațiu extraordinar de liniștit, chiar pustiu. Atât de pustiu încât nu existau nici măcar gunoaie aruncate pe jos. Podul făcea trecerea peste un mic râuleț pe nume Monaxiá, care, de jur împrejur, asemenea străzii era înconjurat de o pădure deasă de stejari bătrâni. Denumirea podului venea întocmai de la înălțimea impresionantă a acestor copaci care-ți dădeau senzația că te închid într-o lume a întunericului și a răcorii, care în ambianță cu susurul fin al apei râului trezeau în om un sentiment profund de liniște sau de înstrăinare.

            Depinde.

            Eu petreceam ore în șir cu ochii avântați spre valea râului, cu mâinile rezemate de balustrade și cu gândurile cine știe unde. În acea persecutantă zi de joi, în care i-am făcut vizita doamnei Kamelia, eram foarte obosit și după cum se știe deja, foarte decis. Evenimentele și conversațiile zilei m-au obosit și m-au încărcat cu niște griji pe care chiar îmi doream să le evit. De exemplu, ca prin farmec, mi-am adus aminte de tatăl meu. Eu nu fac asta niciodată! Tata era și poate încă este (nu știu) un înrăit consumator de alcool, fapt care a dus situația familiei mele într-un punct critic, în care mama, pentru binele meu a decis că este momentul să plecăm și să nu ne mai uităm niciodată înapoi. Mama a fost, pentru cea mai mare parte a vieții mele, unul dintre puținele motive de a merge mai departe… de a continua să lupt. Toată viața ei a muncit ca un sclav pentru a mă întreține și pentru a-mi oferi toate cele necesare unei vieți de care ea însăși să fie mândră. Dacă nu reușise să facă acest lucru pentru sine, atunci măcar pentru mine. Chiar și-n ultimele clipe de viață îi puteam simți aceeași nuanță în priviri, aceeași luptă purtată cu cine știe cine, pentru mine.

            Respira pentru mine.

            Poate și faptul că ea m-a părăsit în cele din urmă, m-a împins să iau anumite decizii, însă în mod cert nu purtam nici un regret pe interior. Sau poate aproape niciunul.

            Apoi venea vorba de Missia, moment în care intervenea și felul meu de a fi. Apa curgea ușor și liniștitor, iar spatele a început să mă doară, așa că mi-am dat rucsacul de pe umeri, m-am așezat și mi-am băgat picioarele printre grilajele balustradei, lipindu-mi fruntea de aceasta, așa încât să pot vedea în depărtare. Un întuneric nesfârșit își croia drum printre crengile însingurate și înmărmurite de frica apusului, ce se lăsa ușor la orizont.

            Și oare ce era de spus în definitiv?

            Pentru cei mai mulți eram un străin, în timp ce pentru mine însumi eram un om sentimental, încătușat în spatele unei măști monotone și neinteresante pentru oricine s-ar fi trezit cu gândul sau cu dorința de a mă cunoaște. Privind lucrurile din exterior, de fapt nu reușeam. Nu-mi puteam ascunde cu adevărat emoțiile, așa cum nu eram nici atât de singur, pe cât pretindeam că sunt. Chiar existau câteva persoane, care îmi inspirau un soi de încredere și care păreau într-adevăr interesate de starea mea zilnică.

            De fapt și de drept, toate ideile pornesc dintr-un singur punct. Nevoia de apartenență. M-am gândit foarte mult la acest aspect, așa cum mă gândesc și acum, balansându-mi  picioarele în golul podului. Mereu mi-am spus că nevoia de apartenență sau nevoia de a aparține cuiva era asemenea degetului arătător. Un deget care mereu trebuia îndreptat spre propria persoană, atunci când te întrebai ce îți trebuie de fapt, sau ce-ți lipsește... cineva ca tine. Este vorba de o liniște interioară, o bucurie incontestabilă atunci când vezi chipul înflorit de zâmbet al unui om care știi că pe tine te așteaptă.

            În ceea ce mă privește, lucrurile erau asemănătoare însă doar atât. Cum am mai spus, acei oameni existau, îmi zâmbeau și uneori mă făceau să mă simt bine, dar nu era mereu așa. Venea și clipa de destăinuire personală, moment crucial în care cineva mă întreba: „Păi și tu ce crezi?”, în contextul unor discuții ceva mai profunde, în comparație cu mediocritatea noastră cea de toate zilele; discuții legate de familie, de prietenie, de fericire, de iubire…

            În acele momente inima îmi bătea cu putere, iar înăuntrul meu se nășteau nenumărate contradicții în ceea ce privea răspunsul pe care urma să-l ofer. „Ar trebui să răspund sincer? Ce-i interesează pe ei?! N-au altă treabă? Cumva par interesați cu adevărat. Oare ar trebui să… În nici un caz! Vor face exact ca toți ceilalți.” Aceste veșnice neliniști se învârteau în jurul unicului sentiment care-mi acapara ființa: teama.

            De aici apare și problema neîncrederii.

            Îmi era teamă ca odată ce mă înțeleg, odată ce știu cum sunt de fapt, să nu plece pur și simplu. Era ca și cum zăceam la pământ cu o durere cumplită. „Adesea mă simțeam de parcă interesul lor nu era atât să mă ridice, cât acela de a-mi vedea rana”, iar acest lucru mă distrugea. Sufeream pentru că nu-mi puteam găsi un sprijin în cineva, sufeream pentru că toți își doreau să vadă ce este înăuntrul meu, sufeream pentru că îmi găseam puterea de a mă deschide, iar mai apoi, sufeream… pentru că toți plecau cu sufletul meu.

            La urma urmei, ce era de văzut?

            Simplu. Eram trist. Eram un om foarte trist și deveneam din ce în ce mai trist, cu cât începeam să cred că toți cei din jurul meu sunt fericiți. Îi invidiam cu putrezită răutate pe cei fericiți și nici în străfundurile minții și nici ale sufletului nu-mi găseam putere să fiu asemenea lor. Însă cu timpul aveam să aflu că lucrurile nu sunt chiar așa. Aveam să înțeleg că mulți cei din jurul meu duc povești la fel, dacă nu chiar mai dureroase decât a mea și astfel aveam să schimb câte ceva din ceea ce mă definea în trecut; dar aveam să rămân la fel de trist.

            Această nemulțumire, această dificultate în a vedea partea bună a lucrurilor se datora singurătății mele atât de îndelungate. Cumva, nu regret că așa au fost lucrurile. Singurătatea te trezește și te apropie de realitate. Ea îți oferă posibilitatea de a privi lucrurile dintr-un punct de acuratețe maximă, fără păreri contradictorii, fără gânduri încurcate, și mai ales, fără iubire oarbă și încrucișată în emoție și suflet. Fiind singur, am reușit să mă înțeleg pe mine însumi mai bine decât aș fi putut vreodată. Reușeam să-mi găsesc punctele slabe, să le schimb, să le îndrept, reușeam să-i înțeleg și pe alții, pentru ca, în final, să-mi dau seama că nu calea lor este cea pe care îmi doream să o urmez. Înăuntrul meu înfloreau dorințele unei vindecări, ale unei trăiri salvatoare care să-mi arate lumina și calea spre unicul și irealizabilul zâmbet.

            Nu foarte târziu după ce am călcat pragurile liceului am găsit și rezolvarea acestor probleme. Atunci am înțeles că nu am nevoie de un leac pentru tristețea mea, ci aveam nevoie de orbire. Aveam nevoie de ceva atât de pur și de orb încât să nu mai pot simți nimic altceva decât acel unic lucru. Iubire.

            Missia era o ființă gingașă, zâmbitoare și foarte energică. Analizând astfel lucrurile puteam spune că nu aveam nimic în comun. Eu eram rece, un cărămiziu. În legea mea eram greu de privit. Niciodată în viața mea nu mai simțisem atâta emoție, atâta ființă, atâta sete de a trăi. Niciodată nu mi-am imaginat că fericirea este atât de ușor de atins. Pentru că așa credeam. Văzând-o atât de aproape de mine în fiecare zi, mă simțeam de parcă era deja a mea. Cu cât trupul ei era mai aproape de al meu, cu atât fericirea devenea mai reală ca niciodată. Aproape că-i puteam simți atingerea și răsuflarea acelui chip palid în adâncul inimii. Mă cutremuram când mă privea și adesea o urmăream pe furiș, furându-i strălucirea și ființa înăuntrul meu, numai și numai pentru mine. Doamne cât de prost eram!

            „Timpul a trecut impardonabil.”

            Alți câțiva ani mi s-au scurs printre degete, lăsând în urma lor, răni adânci pe care le resimt și acum. Vântul adia răcoros, zburlindu-mi părul și aruncându-mă și mai departe în gândurile mele. Experimentând tot felul de trăiri, călcând ușor pe suprafețe fine, riscând să-mi fisurez dedesubturile, am ajuns să fiu însetat de cunoașterea tuturor înțelesurilor. Așa am început să ascult și să concep idei mai aventuros ca niciodată, pentru ca, în final, să ajung tot de unde am plecat, însă de această dată, mai confuz și mai rătăcit ca oricând.

            Nu găseam scopurile și nici motivația de a face vreo schimbare. Simțeam că orice aș fi făcut, lucrurile ar fi rămas aceleași. Eram prins într-un cerc vicios al decadenței continue care mă înstrăina pe zi ce trece de propria persoană. Toate gândurile rele, toate memoriile neplăcute mi se adunau în minte, sfâșiind carnea existenței mele și punându-mi în fața ochilor un filtru mizerabil prin care să-mi urmăresc propria viață. Prin inconștiență, mă răneam singur cu imaginații fanteziste ale propriei morți și ale oamenilor care mă privesc zăcând în sicriu, asemenea unui om al străzii cu mâna întinsă în centrul orașului: neimportant. Acele chipuri înmărmurite, stagnate, lipsite de orice fel de emoție, expresie sau umanitate mă urmăreau în adâncurile morții, scrijelind cicatrici pe suprafața inimii mele. Nu-mi duceau dorul.

            Astfel de gânduri mi se infiltrau în minte, în timpul nopții, adesea înainte de culcare. Eu pătimeam sub vraja acestor imaginații până când trupul meu nu mai rezista și începeam să plâng. Perfect conștient de acest fapt, tensiunea mi se scurgea ușor prin ochi, eliminând durerea și suferința cumplită pe care o resimțeam prin spasme și sughițuri disperate. Multe seri la rând s-a întâmplat astfel, însă nu regretam nicidecum. Simțeam nevoia acestui lucru. Simțeam nevoia de a mă distruge pe mine însumi, în speranța că mâine mă voi trezi un om nou.

            Niciodată nu s-a întâmplat așa ceva.

            „Un sentiment suficient de neplăcut, să te uiți în oglindă și să întâlnești fața unui străin, să găsești ochii altcuiva, o privire care se încruntă diferit de cum îți simți pielea frunții”, o urmă de ură inumană, răsărită pe partea întunecată a chipului. Uneori mă înspăimântam de propriile gânduri, deși conștient de faptul că trebuie să găsesc o scăpare din această situație, cât mai repede cu putință. Și surprinzător, chiar am găsit.

            Podul se scufunda stingher în adâncurile nopții, îngropând cu sine și ultimele raze de lumină ale zilei. Contrastele cromatice ale pădurii îmi dădeau impresia că văd ceva în depărtare, ascuns printre copaci, urmărindu-mă cu sete și viclenie, iar pentru o secundă chiar am simțit un fior de teamă. Apoi m-am înzdrăvenit și mi-am amintit că mai aveam ceva de făcut, cât timp încă era lumină. Mi-am scos din geantă un carnețel și un stilou și am început să scriu. De săptămâni întregi mi-am tot promis că voi face acest lucru. Aparent, numai lipsa timpului fugarnic a reușit să mă convingă să o fac. Aveam câteva idei care mi se păreau într-adevăr plăcute. În final era clar că nu voi avea nici un fel de certitudine că cele mâzgălite vor arăta întocmai cu cele ce-mi doream să spun de fapt. Am tras adânc aer în piept, am mai privit odată linia orizontului, printre barele ruginite ale podului, apoi am început să scriu…

            „Mi-e dor să n-am sufletul plin de tăieturi și cusături,/ Iar ciobul ce-l privesc în palmă, să fie din mâna unui străin,/ Sângele, o arșiță de lacrimi îngândurate ale unui înger păzitor/ Și gândul să nu fie patima unei inimi muribunde.

            Mi-e dor să n-am sufletul plin de tăieturi și cusături/ Și să visez că încă mă iubești, așa, ca-n prima noapte,/ S-adorm plângând și să visez în nesfârșitul de culoare,/ O lume în care numai tu cu mine să știm ce vrem să fim.

            Mi-e dor să n-am sufletul plin de tăieturi și cusături/ Să văd în griul inimii, o rază de lumină și speranță,/ Să cânt amurgului ceva ce numai moartea minții ar putea/ Și să făuresc în vis, puterea omului de-a fi.

            Mi-e dor să n-am sufletul plin de tăieturi și cusături/ Ca pentru chip să zămislesc un lut al binefacerii,/ Iar vârful lacrimii să zdrențuiască firul cenușiu/ Al lumii celei moarte și pângărite de păcat.”

            Mi-e dor să n-am sufletul plin de tăieturi și cusături/ Să dorm adânc și să visez la viața ce nici eu nu mi-o doresc,/ Iar zâmbetul, pur-adevărat, de care moartea însăși se ferește,/ Să fie al meu și nu al cine-știe-oarecare-altuia.

            Mi-e dor să n-am sufletul plin de tăieturi și cusături,/ Cu universul să dansez, în valuri lungi și grele de povară,/ În zilele de nicăieri aduse, ca pentru-ntâia dată,/ Să pot cuprinde-n adevăr, moarte… viața… toată.

            Mi-e dor.

            Am rupt foaia, lăsând carnețelul și stiloul în interiorul genții deschise, apoi am privit scrisul îndelung. N-am înțeles de ce mă simțeam atât de bine odată ce am terminat. Probabil conștientizam faptul că momentul cel mare se apropia cu repeziciune. Când am ridicat capul din pământ am simțit un frig cutremurător, iar cerul, rămas aproape fără vlagă scânteietoare, se înnorase. Am băgat din nou mâna în ghiozdan și am scos un magnet plat și greoi, pe care mi-l pregătisem de mult. Doamne cât am visat la ziua asta!

            Am pus foița în dreptul grilajului, apoi am lipit-o cu ajutorul magnetului. În cele din urmă m-am ridicat, luând poziția veșnică, sprijinindu-mă în brațe. Deși peisajul era atât de liniștitor, atât de plin de viață, atâta armonie, inima a început să-mi bată cu putere. Și ea era emoționată ca și mine. Amândoi simțeam secundele cum se scurgeau. În acele clipe mi-au apărut toate în fața ochilor. Mama, Missia, doamna Kamelia, toate clipele frumoase, toată suferința și tot întunericul… toate-toate se zbăteau acum în interiorul meu, asemenea unor demoni însetați să vadă lumina zilei.

            Păcat că deja se înnoptase...

            Mi-am mușcat buza inferioară și cu durere în fiecare celulă a corpului am reușit să schițez primele mișcări. Mi-am îndreptat spatele și cu grijă am încălecat partea superioară a grilajului, întâi cu piciorul drept, apoi cu piciorul stâng, pășind pe porțiunea îngustă, exterioară podului. Apoi, apucându-mă cu siguranță mi-am întors trupul către vale, către asfințit. Simțeam cum palmele îmi transpiră, iar mușchii îmi amorțesc de emoție. Cu cât de multă năucire și extaz am început să plâng, murmurând pe buze îndelung numele Missiei, apoi al mamei, unicele ființe din această lume care m-au deschis și pe care le-am iubit cu oarbă minte și crezare. Șuvoaie mi se scurgeau greoi, de-a lungul gâtului.

            Acum totul era pierdut, dar și pregătit în același timp. Poezia era scrisă, iar sufletul meu, adânc tipărit în aceasta și în înțelesurile ei. În acele clipe mi-am spus că va veni și ziua în care un alt suflet singuratic își va croi drum în liniștea și sfințenia acestui sanctuar, și-mi va găsi cuvintele pe metalul rece al grilajului. Acest gând m-a liniștit puțin, permițându-mi să pornesc înspre locul mult așteptat.

            Acel frig nestăvilit s-a transformat într-o mângâiere mieroasă , în timp ce eu îmi înmuiam mâinile, lăsându-mi tot mai mult greutatea pe față. Am închis ochii. Îmi doream să simt înălțimea învietoare, recele apei, precum și tăișurile pietrelor ce zăceau mirate, acum în așteptarea mea.

            Ultimul meu gând… A fost că voi trăi veșnic în acele câteva rânduri murdărite cu cerneală negricioasă. Doamne cât de singuri suntem în această lume. Rătăciți, orfani, oaspeți ai nimănui… cutreierăm lumea în căutarea propriei persoane; a unei proprii persoane. Pășim neîncrezători spre împlinirea unor visuri și găsirea unor motive.

            Ne dorim să rămânem undeva… vii, chiar și după moarte.

            Eu aș fi putut rămâne viu… dacă n-ar fi început să plouă.

 

                                                            ***

            Când am ajuns la Teliká, ploaia cu greu se abținea să nu mă înfrigureze. Primii stropi greoi mi se prelingeau pe frunte exact când silueta grilajelor podului începea să se distingă din depărtare. În momentul în care am zărit ghiozdanul lui verzui, inima a început să-mi bată cu putere. Gândul că am ajuns prea târziu îmi înmuia genunchii, însă nicidecum nu era timp pentru așa ceva.

            Ajunsă pe trotuar am aruncat priviri repezite tuturor detaliilor din jur în căutarea unei speranțe mai mult, nu a unei dovezi. M-am aplecat și i-am ridicat geanta, închizându-i fermoarul, clipă în care, în dreptul ochilor mi-a apărut o hârtiuță cu un scris dezordonat. Păreau a fi strofe, însă cu greutate îți puteai da seama, căci literele au început să se scurgă de pe foaie asemenea unor lacrimi.

            Am scos în grabă un șervețel, am acoperit acele rânduri umezite, apoi le-am împăturit în două și le-am vârât în buzunar. Acum mă simțeam de parcă inima era gata să-mi stea în loc. Nu era nici urmă de el la suprafață. După ce m-am îmbărbătat câteva secunde, de fapt, după ce m-am rugat lui Dumnezeu să fie bine, mi-am deschis ochii și am privit apa râului cum se plimba în frigul nopții.

            Trupul lui era întins pe față cu mâinile sub piept, iar de sub acea claie de păr lung am putut vedea câteva șuvițe roșiatice cum se duceau la vale. Plângând, cu oroare am dat fuga în capătul podului și am coborât pe malul râului. Nivelul apei era infim, fapt ce mi-a dat un fior, gândindu-mă la căzătură. Fără a-i privi chipul l-am tras dintre pietrele însângerate și l-am așezat rezemat pe spate, de trunchiul unui copac.

            Părul lung și închis la culoare îi acoperea fața. Îmi era atât de frică. Mușcându-mi buza inferioară, i-am pus degetele în frunte pentru a-i putea descoperi chipul. Nu știu exact de ce, dar faptul că nu avea nicio zgârietură la nivelul capului, m-a speriat cumplit. Într-o secundă am început să caut locul de unde izvora sângele, apoi i-am văzut mâinile. Cumplit lucru mi-a fost dat să văd. Degetele, fiecare-n parte, erau dacă nu rupte, atunci sfâșiate până la carne. Gândul imediat următor a fost că nu are cum să fie doar atât. Am început să-l pipăi pe abdomen, în căutarea unei noi lovituri. Avea un pulover gri, grosuț și o giacă maronie, fapt care mă împiedica să simt ceva. Strângând din dinți, i-am ridicat haina și atunci am văzut vânătaia. Arăta mai mult ca o arsură, o urmă de scrum întunecat; mi-am imaginat că ultimele trei coaste din partea dreaptă îi sunt rupte.

            Simțeam cum lumea se prăbușește peste mine. În tot acest timp, lacrimile nu au încetat să-mi curgă, așa cum nici ploaia nu s-a îndurat să mă părăsească. Am căzut în genunchi lângă el. Cu delicatețe i-am luat mâna și am dus-o în dreptul buzelor mele. I-am sărutat încheietura, apoi m-am cufundat într-un val de lacrimi și de suferință insuportabil. Băteam cu pumnii în pământ și îmi spuneam că așa ceva nu se poate, apucam smocurile umede de iarbă și le smulgeam cu sălbăticiune, începeam să țip, cu mâinile ridicate spre cer, iar în secunda imediat următoare, zăceam alături de el, ținându-l de braț. Apoi m-am liniștit.

            Frigul îmi îngheța mâinile și picioarele, iar oboseala îmi curma orice putere de a mai lupta sau de a mai gândi rațional. Îmi ascultam bătăile inimii și încercam să-mi stăpânesc respirația sacadată, care mă făcea să tremur. Am început să mă concentrez asupra ploii. Bătăile ei, căderile ei sunau asemenea unei percuții monotone, asemenea unui marș funerar. Însă atenția îmi era distrasă de cave. Simțeam ceva neobișnuit în apropiere, ceva vibrant. Când am conștientizat acest fapt, mi-am întors chipul cu groază înspre al lui, apoi mi-am coborât privirea.

            Abdomenul lui se contracta, se relaxa… se contracta, se relaxa… se contracta, se relaxa…

 

                                                            ***

            Cei de la urgențe au ajuns într-un timp impresionant. La vederea ambulanței am simțit o minunată ușurare, chiar dacă greul abia atunci începea. Am fost transportați împreună și duși la spital. Când am ajuns, prima oprire a tărgii a fost în sala de operație. Eu zăceam pe un scaun gălbui, pe hol, spunând toate rugăciunile pe care le știam, în timp ce o femeie de serviciu în haine verzui spăla pe jos. Calmul ei mă irita, chiar dacă știam că ea n-are nicio vină sau implicare.

            Într-o clipă de liniște interioară, mi-am adus aminte de doamna Kamelia Rise. Inevitabil mi-am spus că orice s-ar întâmpla, îi voi rămâne pe veci îndatorată acestei femei pentru că m-a avertizat. În cazul în care nu s-a înțeles, doamna Kamelia era consilierul amândurora; și al meu, și al lui. La finalul ședinței pe care am avut-o la începutul acestei crâncene zi de joi, dumneaei mi-a mărturisit că se simte sincer îngrijorată pentru el. Teoretic, noi doi nu mai aveam nicio legătură, în afara faptului că eram în aceeași clasă, însă doamna Rise nu a știut cui altcuiva să-i comunice, așa că mi-a spus mie. Și până la urmă, foarte bine a făcut.

            După ce am plecat de la cabinet, o oră mai târziu decât el, am început să-i caut urmele. Din câte am înțeles, în cămin nu mai călcase de dimineață, de când plecase la școală. Pentru o secundă am avut sentimentul că toate sursele mele detectivistice se epuizaseră, cutreierând pe diferite străzi, dar apoi m-am întâlnit cu Sofia. Sofia era colega lui de bancă. Nu mi-am imaginat că știe precis locul în care se află, însă eram sigură că-mi va oferi un indiciu. Așa am pornit spre periferia orașului, pentru a vedea pentru prima dată râul Monaxiá. Și încă în ce fel l-am văzut.

            Timpul se simțea interminabil sub acea presiune osânditoare și categorică. Trecuseră aproape două ore, după care am început să aud o hărmălaie în spatele ușilor sălii de operație. La scurt timp după aceasta, un doctor chelios, în halat alb și-a făcut apariția în hol. N-am știut ce să înțeleg din ochii lui, însă acea privire neîncrezătoare căuta susținere în ceva anume. Atunci m-am ridicat cu inima-n dinți și cu mâinile împreunate și pline de transpirație, gata să leșin. Vocea lui mă liniștea, chiar dacă veștile nu inspirau același sentiment.

            – Domnișoara… Missia Άngelos presupun. Dumneavoastră sunteți cea care l-a găsit.

            Nu eram capabilă să articulez cuvinte. Simțeam în permanență o gheară care mă strângea de gât. Privirea mi-a căzut asupra unor hârțoage pe care acum le răsfoia în fața mea, îngândurat. Am presupus că acela era raportul, rezultatul operației, însă tocmai ce ieșise de acolo… Gesturile lui mă umpleau de îngrijorare, ca și cum nu-și găsea curaj, să spună sau să facă ceva.

            – Domnișoară Άngelos… prietenul dumneavoastră este… într-o stare nu tocmai bună. Căzătura i-a zdrobit mâinile, i-a fracturat cinci coaste, avariind câteva organe interne, printre care se numără și plămânii. Zona abdominală a suferit, de asemenea, niște leziuni grave, apoi oftând îndelung, m-a privit direct în ochi. Șansele de supraviețuire sunt slabe. Noi am făcut tot ce-am putut. În momentul de față pacientul este inconștient. Dacă… dacă doriți să-l vedeți, aceasta ar fi ocazia.

            Apoi a plecat cu teancul lui de hârtii în dreptul pieptului. M-am întors către ușile salonului. Acea priveliște otrăvită, acel întuneric sinistru care venea dinspre acel colț al holului, mă înfiora. Am tras adânc aer în piept, mi-am stăpânit lacrimile ce stăteau să izvorască și cu un nod în gât, am intrat șovăielnică.

            Odată ce am trecut de uși, am început să aud acel ecou lent și teribil al aparatelor. Inima lui părea să bată din ce în ce mai încet, cu cât mă apropiam mai mult. M-am oprit în dreptul lui. Chipul ii era stagnat, iar pielea, albă ca varul. L-am atins ușor pe umăr și, fără să-mi dau seama, am început să plâng. Mi-am închis ochii, încercând să mă stăpânesc. În acea clipă mi-am adus aminte de el… zâmbetul lui atât de larg, când mă ținea de mână… acea fericire copilărească din priviri, acea mulțumire și împlinire care păreau să-l învie, să-l trezească din adâncuri… Și câte altele am năruit. Toate acestea îmi măcinau sufletul și îmi curmau dorința existenței. Am lăsat un suspin profund să-mi scape, spulberând liniștea de mormânt. Apoi am tresărit când i-am simțit umărul mișcându-se.

            Când mi-am ridicat privirea din pământ, el avea ochii deschiși, încerca să se întoarcă spre mine. Nu-i puteam înțelege gesturile, nu știam ce-și dorește, ce voia să facă. Apoi am început din nou să plâng zgomotos, iar el s-a oprit din mișcare, probabil pentru a-și stăpâni durerea fizică. Eu am inspirat adânc și l-am privit cu milă și calvar. Neștiind ce să fac, l-am strâns puțin mai tare de umăr, am încercat să mă pun cumva în fața lui, pentru a-l privi în ochi și i-am șoptit doar atât:

                                                            Te iubesc.

            La auzul acestor cuvinte, câte o lacrimă uscată i se ivi în colțurile ochilor, apoi îi închise suferind. După câteva secunde mașinăriile au încetat să mai producă acel ecou, iar el muri în liniște.

 

                                                            ***

            Însă acest lucru nu mai conta… pentru că el avea să rămână viu pe vecie în adâncul sufletului meu, precum și în acele câteva rânduri scrise care, din acel moment, aveau să-mi devină rugăciunea din fiecare noapte.

 

                                                            ***

            Acum… trag adânc aer în piept și spun: Viața este cel mai neprețuit lucru pe care îl avem. De fapt asta trebuie să înțelegem. Toate aceste cuvinte nu ar însemna nimic dacă în final nu am învia din propria cenușă.

            Pentru mine, „Orfanul II” a însemnat prima destăinuire completă a sufletului, revărsată asupra unor pagini, care acum își au locul în mintea dumneavoastră. Deși această poveste aduce cu ea suferința cumplită a unor oameni,care nu sunt altceva decât ecouri ale propriei mele persoane, aș ține să menționez că niciunul dintre aceștia nu a murit de fapt.

            Să mori înseamnă să renunți, iar Moartea asta îți dorește de la noi, să renunțăm… Nu contează dacă am făcut acest lucru vreodată. Ceea ce contează este ca la un moment dat să ne îndreptăm, chiar dacă acest moment este ultima secundă a vieții noastre.

 

            Pentru mine, să fiu viu înseamnă să fiu iubit și să iubesc, să respir înseamnă să fiu apreciat și să apreciez, iar să muncesc înseamnă să văd zâmbetele pe chipurile oamenilor la care țin din adâncul sufletului. În viață s-ar putea să nu primim toate cele necesare pentru a ne considera fericiți, însă întotdeauna va exista șansa ca, într-o clipă sau alta, toate visurile să devină realitate, chiar dacă acea clipă este ultima secundă a vieții noastre.

            Niciodată nu trebuie să ne dăm bătuți. Niciodată…

 

***

            „Iubirea este un calvar în mintea și sufletul unui nefericit, iar atunci, pacea se găsește numai în ale morții.”

            „Embleme ale propriei autenticități, suferința și durerea se nasc din lipsă sau din dorința de mai bine, veșnică nemulțumire.”

            Oare de ce să privim lucrurile astfel?

            Acum… trag adânc aer în piept și spun:

            „Dorința de a fi iubit e veșnica sămânță… adânc sădită-n interiorul meu, atât de veșnică și de sfântă, încât nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată altfel.”

© 2023 al revistei Convorbiri Literare. Creat cu Wix.com

  • Facebook Social Icon
  • Twitter Social Icon
  • Instagram Social Icon